Impresii poetice

noiembrie 5, 2007

Dacă ochii noştri ar şti să vadă, bunătatea ar semăna cu o palmă imensă făcută căuş în care te poţi odihni, poţi zâmbi şi poţi nădăjdui din toţi porii sufletului tău. Bunătatea e aceea care te învaţă să te bucuri de toate lucrurile pe care Dumnezeu le-a lăsat pe pământ, aşa cum un copil se bucură de toate minunăţiile noi şi frumoase şi colorate pe care tăticul i le-a dăruit de Crăciun.

“Bun e numai Dumnezeu” a spus Domnul Isus, arătând clar direcţia unde trebuie să privim, dacă ne-am săturat de mizeria lumii şi de răutatea ei. Şi ca să fie şi mai pe înţelesul nostru, a urcat pe cruce. “Uite”, a spus, “daca nu-l poţi vedea pe Dumnezeu, uită-te aici!”. Ba a şi strigat, în groaza agoniei, “Doamne, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” El a urcat acolo penmtru a fi văzut Dumnezeu, dar câţi au înţeles asta? Tu ai înţeles, dragul meu? Sau bunătatea şi dragostea Lui sunt prea mari pentru tine?

Cum să fie prea mari? Nimeni din cei gata să poarte o cruce nu e prea mare sau prea mic pentru Dumnezeu. Suntem fraţii dintre care El e cel dintâi. Ucenicul său cel mai drag a înţeles foarte bine cum e această bunătate… Ioan spune cu o urmă de durere: “Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El.”

Bunătatea Sa ne asigură nu doar iertare pentru toate crimele noastre, ci si salvarea de noi înşine, de condiţia de muritori. Căci asta e mântuirea: salvarea conditiei omenesti. Spune-mi, dragă prietene, nu te-ar interesa salvarea asta? Vezi că oamenii se duc pe rand, nu ştii unde, dar ipoteza ca anii petrecuţi aici să aibe totuşi un sens mai important decât a lansa pe lume o nouă generaţie de oameni fără sens, nu te face să doreşti această bunătate?

***
cum ţii în palma căuş o lacrimă sau o vrăbiuţă obosită
cum ţi se par minutele când te joci cum vâsleşti
când visezi apa liniştită a unei mări
în care nu mai sunt monştri
da’ ce chiar poate lumea fără sudalama singurătăţii
chiar poate umărul tău fără hlamida urii
da’ ce nu e nimeni să poată arăta către puls
inima care stă
ba da ba da o adâncime de caravelă
înghite marea şi ai vrea să înoţi


Impresii poetice

noiembrie 5, 2007

De ce am scris asta…? Nu ştiu. Am vrut să scriu şi m-am gândit la autosuficienţa celor mai mulţi dintre noi. Noi, care ne mulţumim cu orice fel de lipsă de răspunsuri, atunci când ne este asigurată supravieţuirea zilnică… Poate chiar bunăstarea…

***
poate prea singur poate prea trist
poate prea vânturat de furtuni şi prea gol
alergând între un sentiment şi altul cum corbii
aleg între un cadavru şi altul pe câmp
după o luptă când nimeni nu mai măsoară
adâncimile ploii înălţimile cerului

pui întrebări deşi niciodată nu ai dorit
vreun răspuns îţi place să te legeni
la un capăt la celălalt atârnă înţelesul
îţi place să nu mai fie nimeni cu tine
când ţi-e dor de câte cineva