Vorbe, vorbe…

Dacă poate cineva să îşi strunească limba, atunci îşi poate conduce întregul trup. Aşa ne prezintă Scriptura inimaginabila putere a acestui “foc mic care aprinde o pădure mare”. Ce o face oare să fie aşa? De ce cuvintele noastre au această uriaşă putere? De unde vine ea?
Vorbele unui om au deschis calea celor mai mari confruntări din istorie. Să ne amintim de cel de-al doilea război mondial şi de Hitler… De răcnetele lui care instigau şi isterizau o naţiune întreagă. Dar şi de vorbele tâmplarului din Nazaret şi ale ucenicilor Săi, care au câştigat lumea cu mesajul lor de pace şi iubire. Ce anume face deosebirea între aceste două situaţii?

Cuvintele au fost întotdeauna cea mai scurtă legătură dintre o realitate personală, subiectivă prin excelenţă, şi realitatea înconjurătoare. Ele reflectă atât modul cum se raportează fiecare individ la sine, la trăirile lui cele mai profunde, la instinctele, imaginaţia, sentimentele lui, cât şi încercarea lui de a se adapta condiţiilor exterioare, mai mult, de a le influenţa,  de a le modifica, de a le înlocui…
Ele oglindesc cel mai fidel chipul divin, fiind singura noastră putere de altă natură decât cele pur materiale, ba, aşa cum arătam, fiind în măsură să le mobilizeze pe acestea într-un sens sau în altul. Dacă Domnul a creat prin cuvânt, omul poate fie să-L glorifice şi să I se închine, sporind astfel bogăţia-I de slavă şi desăvârşindu-se prin participarea la aceasta, fie să încerce să distrugă întocmirile Sale minunate, prin propriile lui cuvinte, prin vorbe…

Cuvintele se nasc în cel mai intim for al nostru. Acolo unde deliberăm, sau ar trebui să facem asta  întotdeauna, cu privire la discursul nostru. Solomon Înţeleptul ne spune la Proverbe 20-5: “Sfaturile în inima omului sunt ca nişte ape adânci, dar omul priceput ştie să scoată din ele.”
E foarte adevărat că unii folosesc cuvintele ca să obţină anumite avantaje, ca să-i domine pe ceilalţi… De fapt, asta a fost intenţia celui care a introdus amăgirea în lumea lui Dumnezeu.
Frumos ca prinţ al zorilor, de o inteligenţă pură, cum numai un duh poate fi, el a văzut Cuvântul făcându-Se trup. Nu a pătruns însă întreaga semnificaţie a acestui act. Veşnicia era şi este pentru el singurul mediu de viaţă. Lumea creată îl fascina. A vrut să fie a lui, să se identifice cu ea, absorbindu-I puterile… Doar el era duh neîntrupat… Lecţia întrupării Cuvântului l-a făcut să dorească întruparea. S-a întrupat aşadar. A luat chipul celui mai înţelept dintre animalele create de Domnul, ca să poată ajunge la om.  Iar omul i-a oferit supunere. Putem vorbi despre asta la trecut, la prezent sau la viitor, veşnicia nu are timpuri. Iar acum vorbim despre ceva ce se întâmplă (s-a întâmplat? se va întâmpla?)…

Nu l-a putut regenera pe om aşa cum ar fi dorit el să o facă, după chipul şi asemănarea lui, fiindcă el însuşi nu era decât creatură. Şi fiindcă Cel ce Se întrupase făcuse deja asta. Omul este regenerat aici, prin actul răscumpărării divine făptuit de Cuvânt şi îşi poartă fiinţa în veşnicie, dar cel care îl corupe pe Adam nu vede, nu ştie. El luptă mereu căutând să zădărnicească un Plan care se împlineşte în afara posibilităţilor lui de manevră. De aceea se adreseaza fiecărui individ în parte într-un demers disperat. Şi tot de aceea e nevoie ca omul să creadă în actul Cuvântului făcut trup, ca să se întoarcă în veşnicie aşa cum Dumnezeu l-a dorit. Altfel este văzut ca supus al răului cu care se identifică în veşnicie şi va pieri.

Dacă gândul meu, izvorul cuvintelor mele, este “rob ascultării de Hristos” deja alegerea lui Adam e alta. Ceea ce Dumnezeu a plănuit se împlineşte. Atunci şi vorbele mele vor reflecta această realitate minunată, iar planul celui rău piere, aşa cum piere în orice caz de Adam necorupt… Adică devine ceva ce n-ar fi ajus niciodată la fiinţă. Fiindcă el nu se poate întrupa altfel decât în mintea şi acţiunile omului neascultător.
Să ne imaginăm măcar pentru o fracţiune de secundă, măcar cu doar unul dintre neuronii creierului nostru, ce fel este lumea fără distrugerile provocate de rău, sau datorită confruntării galactice cu el…

Dar vorbeam despre… vorbe, despre capacitatea lor de a aduce în lume binele sau răul. Îl poţi rosti pe “da”, astfel ca el să însemne “nu”, şi invers. Deci nu despre “faţa” cuvintelor discutăm, deşi Isus Însuşi ne-a avertizat la Matei 12:37   “Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osîndit.” şi “Da al tău să fie da”. Ci despre intenţiile mai mult sau mai puţin deturnate, care se ascund în dosul lor.
Lumea de azi e condusă de această tendinţă de a stăpâni şi de a dirija pe alţii. Viaţa naţiunilor, mai mult ca oricând în istorie, scoate în prim plan nu pe eroi, ci pe oamenii care stăteau de obicei înapoia acestora, pe oamenii politici. Dar politica este cea mai parşivă scornire omenească. Sub motive mai mult sau mai puţin “îndreptăţite” (ca şi cum minciuna ar putea avea şi alte motive decât pe Amăgitorul) se comit cele mai abominabile dezertări de la condiţia de om. Se minte, se fură, se ucide “din raţiuni de stat”. Se amăgesc mase întregi de oameni cu o singură vorbă.  Se inventează căi diabolice de a-i transforma pe ceilalţi în instrumente oarbe şi-atât, ale propriilor planuri abjecte. Şi astea toate doar cu vorbe.

E aşa de greu să dăm vorbelor încărcătura lor adevărată? Vorbele pot vindeca, pot înviora un suflet apatic, pot aduce pacea, pot învia din morţi… “Lazăre, vino afară!” a strigat Domnul. A vindecat paralitici, a dăruit vedere orbilor, a liniştit furtuna şi a alungat duhurile rele doar cu cuvinte care s-au slăvit în credinţa oamenilor, unindu-se astfel cu aspiraţiile şi imaginaţia lor.
Dar ca şi când n-am şti toate astea, facem din vorbele noastre instrumente ale răului, uneori chiar fără să ne dăm seama. De la simpla şi cotidiana bârfă, de la bancurile amuzante mai cu, sau mai fără perdea, până la minciuna electorală fără acoperire, sau legi parşive, făcute doar cu scopul de a anihila pe unii şi de a-i privilegia pe alţii dintre membrii societăţii, vorbele îşi manifestă puterea lor distructivă peste tot în societate…

Să luăm cel mai răspândit exemplu… bârfa! Asta se întâmplă atunci când nu poţi înghiţi pe cineva. Îl mesteci şi-l mesteci în gând, de unul singur, sau după vreun colţ cu amicu’, soaţa, vecinii, şi tot nu-l poţi înghiţi. Cauţi nodurile din papură, tai firele-n patru sau mai multe, te faci negru-n cerul gurii, plămânii privirii îţi ies din orbite, scuipi cu tot năduful zilei arse de soare, că tot nu-l înghiţi.
Stau şi mă gândesc pe cine am bârfit ultima dată. A, da… Dar nu era bârfă, era adevărul gol-goluţ, spus fără patimă şi resentimente, răspicat şi obiectiv. Ce dacă mi-a făcut rău, a durut şi a trecut. Nici gând de bârfă. Nu mai am nimic împotriva lui… Fiindcă bârfa e un fel de răzbunare a neputinciosului. Adică, dragă, dacă ştii asta, ţi se pune ţie nodul în gât şi poate-i faci tu ceva ce nu am fost eu în stare.
Antidot pentru barfă? Pentru că nu pot înghiţi pe cineva? Pentru că mă înec în public cu dumicatul ăsta? Pentru că devin penibil, dizgraţios? Am văzut aseară pe cineva care încerca să strivească un ţânţar care-l necăjea. Îşi tot dădea palme peste faţă. Dacă i-aş fi dat eu, s-ar fi supărat.
Tata avea un leac, atunci când mă lăcomeam şi căutam să înghit bucate multe şi repede, şi mă înecam cu ele: îmi dădea o palmă zdravănă după ceafă! Şi când nu poţi înghiţi pe cineva şi te îneci bârfindu-l, leacul e tot ăsta.
Numai că-l administrează Dumnezeu.

Scriam rândurile de mai sus într-un articolaş, acum mai mulţi ani. Nu s-au schimbat multe lucruri de atunci. Ba chiar pot spune că, în ce priveşte bârfa, nu s-a schimbat nimic. Fiindcă omul nu va înceta să folosească vorbele ca ascunzătoare a răului, atâta timp cât nu va înceta să ofere sprijinul lui celui care îl tot amăgeşte.
Faceţi o încercare: rugaţi-vă Domnului să vă elibereze de bârfă. Doriţi asta din tot sufletul vostru. Situaţia se va inversa: dacă până acum ţi se punea un nod în gât gândindu-te la nu ştiu cine, acum ţi se va pune imediat de vei dori să-l bârfeşti.

Tot aşa şi în celelalte situaţii. Totul funcţionează ca şi întoarcerea polilor unui magnet. Unde era atracţie, acum e respingere. Nu poţi pune împreună niciodată cele două forţe inverse ale lui. Nu se anihilează reciproc nicidecum, doar se resping. “Nu puteţi sluji la doi stăpâni” spune Domnul Isus. Vorbele noastre poartă în ele orientarea categorică a fiinţei noastre, indiferent ce şi cum declarăm cu ele.  Vorbele sunt cele dintâi fapte ale inimii.   Dumnezeu îi spune lui Cain, care asculta vorbele unei inimi deja infestată de cel rău, în Geneza 4-7: „Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.”

Dragii mei, ispita e mereu prezentă. Iacov pune punctul pe i (Iacov 3:2):  „Toţi greşim în multe feluri. Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om desăvârşit, şi poate să-şi ţină în frâu tot trupul.” Se poate să fim desăvârşiţi? Dacă este cu putinţă, singura condiţie este disciplinarea vorbirii. Foarte uşor ne va fi apoi cu celelalte porniri ale noastre. Eu încă n-am reuşit. Dar nu disper. Lupta împreună cu Domnul este garanţia că va veni ziua victoriei. Slăvit să fie Numele Lui!

Anunțuri

2 Responses to Vorbe, vorbe…

  1. AlexB spune:

    A BARFi = a vorbi ceva ce-ti place despre cineva care nu-ti place…

  2. ionatan spune:

    Foarte exact şi plastic. Numai că eu am folosit mai multe… vorbe!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: