Panoul de onoare

Mai cu menajamente, mai fără, despre soarta culturii creştine biblice se scrie şi se discută destul, în diverse medii şi cu diverse ocazii. Oare chiar se întâmplă acestea în zadar? Ca unul care, prin forţa lucrurilor, nu fac altceva acum decât să scriu şi să citesc ce scriu alţii, preocupat cu durere de soarta culturii creştine româneşti de sorginte evanghelică, daţi-mi voie să constat că, după destul de mulţi ani de libertate de exprimare, rămânem în continuare cu libertatea, exprimarea urnindu-se greu… Ne încăpăţânăm să păstrăm aceleaşi anchilozate forme de spunere şi de receptare a mesajului creştin, fără să vrem să acceptăm că Dumnezeu doreşte de la noi excelenţă. Mai mult, sunt lideri creştini (aş îndrăzni să adaug aici şi pe unii responsabili de edituri sau reviste), care fac legi literare ca nişte umbrele… pentru înălţimea (sau Înălţimile) lor. Încap sub ele cei cu mărime pe măsură, şi nu e rău că încap. Masa cititorilor se bucură. Fiindcă, supuşi legilor pieţei, în primul rând, fiindcă aşa le dictează buzunarele,aceşti lideri nu vor îndrăzni să le bruscheze. Eu am cam îndrăznit să fac asta, chiar dacă „poezia trece prin stomac”. Dar credeţi-mă, am cam rămas o umbră… Încerc să mă port frumos cu legile astea, ignorându-le, nu bruscându-le. Fiindcă stomacul e cu treaba lui, iar poezia, cu a ei. Acceptând compromisul cu gustul public, intrăm într-un cerc vicios: creăm consumatori de cultură (aici, de literatură) care ne creează la rândul lor. Cititorii şi scriitorii, de regulă, se reflectă unii pe alţii. Respingerea noului e normală, până la un punct, dar poate fi depăşită prin perseverenţa şi curajul cu care este promovat noul. Dar să revin… De ce n-am folosi „ce se vinde”, adică gustul marii majorităţi, pentru a promova excelenţa? Da, şi aici există un cerc: promovezi excelenţa, te promovează şi ea pe tine! „Excelenţii” vor fi din ce în ce mai mulţi şi mai tari. Nu spun că eu aş fi excelent. Nu ţin prea tare la asta, fiindcă o excelenţă formală nu înlocuieşte inima. Dar avem de dus o Veste Bună si celor care preţuiesc excelenţa. Este un fapt, că orice emancipare socială se datorează inclusiv excelenţei culturale. Şi că emanciparea socială implică şi dimensiunea morală. Dar dacă avem numai stomac… legile pieţei ne ajustează pe noi, nu noi pe ele. Un scriitor ar putea scrie să se vândă, doar pentru a putea scrie ce vrea şi cum vrea, care se va vinde… pentru că a scris ce să se vândă. Orice compromis poate fi acceptat până la acel punct dincolo de care se află inima. Ea e comoara… Sau averea e comoara?! Asta în ce priveşte implicarea în cadrul restrâns al propriei noastre ogrăzi evanghelice. Şi mai e ceva ce ţine de specificul omenesc: cei mai mulţi se feresc să audă Numele Domnului şi Cuvântul Scripturii, pentru că ei sunt lumea. Lumea în care trăim şi noi, cei care credem şi luptăm pentru Cuvântul Domnului, artişti sau neartişti. Aici „legile pieţei” sunt mult mai dure. Aici, nu le putem păcăli. Ori suntem la fel de buni, sau mai buni ca „excelenţii” lumii, ori stăm în banca noastră, slujindu-ne numai nouă. Era o vreme în România când un credincios nu avea ce căuta în lumea culturală, cu atât mai puţin între elitele ei, fiindcă nu convenea politic. Acum avem politica de partea noastră – atât cât e – dar nu convenim religios. Piedicile sunt acum la nivelul mentalităţii individuale… Dar acei care au minte destula să nu accepte constrângerile, de cele mai multe ori impuse din afară, şi sunt, Slavă Domnului, au, de regulă, discenământ cultural ascuţit. Ei sunt cei care preferă excelenţa, pentru că aceasta este limba lor maternă. Vorbeşte pe „excelenţeşte” şi te vor înţelege numaidecât. Spune-le despre Isus pe limba lor, şi Duhul Domnului le va vorbi prin „limba” şi dexterităţile tale. Ei vor dispreţui o limbă cu sunet, pentru ei, încurcat…Cine se va pregăti de luptă, dacă trâmbiţa dă semnal nepotrivit? Ne asumăm riscul acesta? Dar chiar şi împotrivirea de ordin religios poate fi depăşită. Conjunctura istorică face posibil asta. Închipuiţi-vă că un om al lui Dumnezeu scrie atât de bine, că ajunge să fie tradus, promovat şi remarcat în străinătate. Imediat, din nevoie de „imagine”, politicul îl va revendica. Astfel, el ar putea accede la „panoul de onoare” al culturii neamului, indiferent de confesiunea religioasă, iar cuvântul lui ar avea o altă rezonanţă. Pe vremea celui mai acerb comunism din România, tatăl meu era mereu la „panoul de onoare” al întreprinderii unde lucra, pentru că era un meseriaş excelent, chiar dacă era creştin. Toţi erau nevoiţi să-i accepte calităţile profesionale şi morale. Toţi erau nevoiţi să-l accepte pe Hristosul care trăia în el, chiar dacă nu ştiau asta. Că, adică, la „panoul de onoare” era Hristos! Acum şi scriitorii pot ajunge la „panoul de onoare”, iar strungul lor e pagina cărţii. Ca să fie citită această pagină, trebuie investiţii materiale. De cele mai multe ori, scriitorii nu au bani. Mai ales cei tineri. Editurile vor bani. Din ce în ce mai mulţi bani… Noroc cu internetul, că e ieftin! Asta, dacă tânărul creator se poate dota cu un calculator… Cine să-i publice pe tinerii talentaţi? Mai mult, cine să-i traducă şi să-i promoveze în străinătate? Ca să se întoarcă de acolo sub formă de „imagine a României”, iar Hristos să fie la „panoul de onoare”… N-ar mai avea ce face lumea, legată cu propriile ei legi! Ei, dar soluţii se pot găsi, dacă există „voinţa politică”! Dorinţa mea e ca din ce în ce mai mulţi scriitori creştini români să ajungă la „panoul de onoare”! Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: