În calme-nvăluiri de timp, purtat
Pe umeri parcă de arhangheli trec.
Ieşit din încleştări ca din înec
În închinare nouă mă prefac.

Nu bate vânt, da-s aplecat deja.
În suferinţa Ta am înţeles
Că e-n durere un şăgalnic sens
Cum este-n toiul cerului o stea.

Un preţ aveam şi-o plată s-a cerut,
Şi-n aer am fost scris cu ciob suflat
Cu aurul din Nume de-mpărat…
Dar în adâncul meu… tot ciob de lut!

Atâta doar: când calde-nvăluiri
Răstoarnă-n frunza minţii clorofila,
Iar gândurile-şi obosesc şenila
De-atât şoptitele mărturisiri,

Mă torn şi eu cum ai Turnat atunci
În cupa vin ales pentru o cină,
Şi în noptarea morţii o lumină
Şi mieii de iubiri în leii prunci.

Mi-a plăcut o povestioară plină de tâlc, primită recent pe email:

“Un călător apropiindu-se de o mare cetate întrebă pe un bătrân care era aşezat la marginea drumului: „Cum sunt oamenii din cetatea aceasta?” „Dar cum erau în cetatea din care provii?” întrebă bătrânul. „Oamenii de acolo erau oribili!” răspunse călătorul. „Erau răi, nedemni de încredere, detestabili în toate privinţele.” „Ah, răspunse bătrânul, şi pe oamenii din cetatea din faţă o să-i găseşti la fel.”

Abia se îndepărtă primul călător de bătrân când un altul se apropie ca să întrebe despre oamenii din cetatea din faţă. Din nou întrebă bătrânul despre oamenii din cetatea din care provenea călătorul. „Ei erau oameni buni: cinstiţi, harnici şi extrem de generoşi” spuse al doilea călător. „Mi-a părut rău că trebuie să plec.” Bătrânul răspunse: „Exact aşa vei descoperi că sunt şi oamenii de aici!”

Cineva îmi spunea că toată viaţa i-a fost o luptă cu răutatea oamenilor… Că a trebuit să trăiască permanent într-o dureroasă defensivă, pentru a supravieţui… Cum va înţelege şi mai ales cum va primi un astfel de om frumoasa promisiune divină din Psalmul 37:5 - “Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El, şi El va lucra…”?

Eram acuzat că dau bir cu fugiţii de la realitate. Dar ce e mai real, stânca de sub picioare, sau răutatea din mintea altora?

Mesaj ClaS din data de 22 ianuarie 2002

1.De-i vorba sfasiata in ritm de inchizitii
2 Si ranile mai tac din cand in cand,
3 In sali de bal din mute propozitii
4 De friguri tremura un rest de gand.

1 Cand rugile pe spini au picurat
2 Vad ape surazande printre ore
3 Si de atata aer descheiat
4 Aud cantari crescand in mandragore

1 Eu îţi răspund pentru a câta oară:
2 Lumina nu-Ti mai moare niciodata…
3 Un sarpe de-ntrebare isi strecoara
4 O umbra peste carnuri vanturata.

1 Cand firele de iarba-s balada de cuvinte
2 Fierbinte-i painea si obrajii-s calzi.
3 Zbatut adanc de inima-Ti fierbinte,
4 Respira sanul linistea din brazi.

1 …Mario
>2.. Georgiana
>3.. Ionatan
>4. Catalin

Un prieten îmi spune că nu suntem “afini”. Că adică suntem deosebiţi în ce priveşte anumite afinităţi, cred eu că a vrut să spună. Sincer, până acum nu am mai întâlnit cuvântul, cu sensul ăsta. Cred că A.Dama ne-ar fi de folos aici, ea e şefa cu sensurile cuvintelor. În dicţionar am găsit cuvântul, dar nu şi sensul ăsta legat de afinităţi… Acolo spune ceva despre “rude prin alianţă”. Afină=rudă.

După părerea mea, dacă într-adevăr nu există, prietenul meu merită felicitat: cuvântul sună bine cu sensul pe care cred eu că l-a intenţionat. Şi fiindca e si poet, indraznesc sa-l felicit pentru o faină licenţă poetică.

Dar cuvântul “afin” denumeşte şi o plantă. Un arbust de la munte din ale cărui fructe se prepară băutură (afinată) şi dulceaţă. Aşa că m-am gândit că este bine că nu suntem afini, că dacă eram fete (afine), eram buni de dulceaţă!

***
că i-am spus mă sufletul meu de ce faci ochii ăia mari
când mă vezi el cotrobăia ceva la răsărit
căuta un drum sufletul e cercetaşul aprig
în toate războaiele el e întâi uneori îl las la vatră să are uneori
dezertează e un obicei prost
când nu i s-a dat raţia de încredere
gamela cu speranţă i s-a spart mă sufletul meu
doare tare singurătatea dar e prea îngust pe aici

e prea îngust prin viaţă de-aia dai pe de lături ca inundaţia
nu ai vreme de stat trebuie să mergi înainte trebuie să
pregăteşti venirea mea nu-i aşa trebuie să iubeşti
da da trebuie să iubeşti de aia ai luat grenada aia de inimă
şi arunci cu ea în Dumnezeu

***
am dat întunericul deoparte şi am tras mai aproape
bătaia de pleoapă a dimineţii carul scârţâind malul cu fragi
mă întrebau toţi de unde am atâta pantă domoală
eu decojeam alene o ramură de salcâm să văd seva
pe întuneric nu vedeam pulsul ei

când a rămas doar un gând al înaltului salcâm
am aflat că bate vântul în coama lui şi ziua şi noaptea
şi pe întuneric şi pe lumină am aflat că nu-l doare niciodată
că bate vântul îî scutura florile cu gust amărui
eu le mestecam să învăţ seva cum străluceşte
de atâta albină

***
aduceau de la puţ apă femeile satului
zburau speriaţi de întindere pitpalacii
în colţul plopului era fluviul împăturind
aerul şi dându-l deoparte

nimeni nu vorbea despre soare
el tăcea şi făcea cald în pâini miezul grâului
o fetişcană a clipit din pistrui şi s-a dus
cu cobiliţa pe umeri până în vis

numai cine spune pe înţelesul aripii vântul
ştie câte ceva despre iubire
şi pe înţelesul sângelui crucea

***
era gata să plâng când ai strălucit tot
aşa deodată şi am uitat din toată inima că eram
nădejdea îşi sumeteca mânecile şi cocea pâini
credinţa deretica zâmbitoare mai era dragostea
care făcea câte ceva cu mine de nu ştiam
cum am uitat deznădejdea de până mai ieri

voiam să dau un nume priveliştii cu îngenunchieri
nu e necesar mi-ai spus priveşte înainte şi tot
înţelesul îl aşterni ca pe alei stropi stingheri
dintr-o ploaie cu zori
vino să bem încă un înger încă un zbor vino să ştim

Rodicăi Bogdan

Suie-te, aripă!

Ca şi când văile au glăsuit „suie-te, aripă!”,
Aşa alintai catedrele sentimentelor.
Şi o poveste jucăuşă a nu observa lacrima se făcea,
Când exploda picătura de ploaie pe geam.

Am întinerit, spunea şi macul memoriei,
Am ani mai puţini decât bojdeuca din deal,
Mereu mai puţini…
Orice-ar fi, tot voi albi de tăcerea ascunsă
De opiul privirii nevolnice a indiferenţei.

Cu ce gând aş putea începe ziua de azi, ca să mă pot bucura de ea câte 60 de minute în fiecare oră, timp de cel puţin 24 de ore? Hi! veţi spune. Ăsta nu e zdravăn. Are mai multe ore într-o zi, decât are ziua însăşi. Mă gândeam că la Dumnezeu “o mie de ani sunt ca o zi, iar o zi ca o mie de ani”. Iar eu vreau să fac voia Lui.

Nu ar trebui să fie greu, când Hristos locuieşte în mine. Îmi pun tricoul, îmi spăl faţa, deschid fereatra, îmi pregătesc micul dejun (sau nu, astăzi postesc). Apoi mă aşez la calculator. Unul ca mine nu are multe opţiuni: Hristos din mine e cam legat de glie.

Dar uneori mă gândesc la cât de relativă mi se pare voia Lui… Atunci când valorile noastre de o viaţă sunt violentate, când pur şi simplu ne sperie, când se proclamă Domn al Sabatelor inimii şi minţii noastre închistate, formate în vremi, generaţie după generaţie, an după an, clipă de clipă… Când clişee dragi ne sunt puff! spulberate, şi nu mai avem echilibrul şi tăria stâncii convingerilor noastre…

Am înţeles: nu convingerea mea contează, ci El! Nu în convingerea mea trebuie să mă încred, ci în El. Nu convingerea mea despre mersul trenurilor aduce trenul în gară…

Trag la intrare, scrâşnind, autoturisme. Eu urmăresc ochii plini de nădejdi care ornează canaturi cu vopseaua căzută. Când este spre seară, ocolişul luminii, mai adânc şi mai singur, desenează altfel. După ce vor pleca, voi avea mai mult timp să-ţi povestesc. El s-a sprijinit de perete şi tace. „Ce de oameni bolnavi” îmi vine să zic. Jos în curte se adună maşinile.” Uite ce de ochi acolo, la geamul ăla de la etajul patru… Ca gămăliile stinse ale unor chibrituri.” „Aşteaptă contravizita.” zice el.

O ţară de răni peste care a crescut poporul de răni. Printre fabrici şi uzine, proletarii şi seniorii lipsei de credinţă, printre crematorii, terenuri de fotbal, poligoane de tragere de timp când încoace, când încolo… Peste propriul trup trupele de jandarmi personali percheziţionându-ne lenea, vanitatea, ura, creşterea criminalităţii în minţile noastre, în ochi, în viscere…

O ţară de răni, o eră pe ducă: păduchii ca nişte minuscule gonguri crescând în priviri, sărind ca din arcurile unui ceas sfărâmat pe uluirile rănilor înconjurătoare. Aici nu e vorba despre oameni, ci despre răni, ţinea să explice profesorul de inferne. Nu e adevărat că doare pe cineva rănile care sunteţi, minţea cu neruşinare profesorul de inferne.

Se întorc mirosind a cafele şi spirt, grăbiţi şi trişti, cu halatele fluturând peste tot. Iau pulsul, temperatura, măsurile care se impun… În urma lor umbre obosite dau să se agaţe de câte ceva. În flaconul cu ser pluteşte un paianjen decapitat. Domnule doctor, priveşte! Întoarce-te şi priveşte. O dată şi încă o dată şi încă o dată. Dumnezeu te aşteaptă mereu, drept, nesfârşit… Şi tot ce-I arunci la picioare ia forma crucii. Forma fixă a lacrimei cursă înspre temeliile lumii. În flaconul cu ser pluteşte un paianjen decapitat.

În iarna lui 2002 făceam o călătorie prin ţară, căutând să-mi cunosc noii prieteni de pe ClaS. Pe drum am scris impresii…

Mesal ClaS, 20 februarie 2002

“Si acum, iata cateva “banchete” aranjate pe banchetele din si dintre trenuri.

Sa spun
si sa tac

Prietenilor mei

Sa spun si sa tac
si lacrima sa topaie undeva,
ca o sageata rosie de mac
pe campul de la marginea mea.

Erati acolo si voi si memoria,
iar strugurii dintr-o natura moarta
isi dezgoleau podgoria
in cate-o soapta.

Imi venea sa visez,
dar visul trecea greu printre brazi
din cerul larg si ecosez,
catre azi.

Imi veenea sa ingenunchiez
si ingenuncheam aproape cuminte,
lasandu-va sa ruga si sa-nserez
si sa v-alinte.

Voi
doi

Andreei si lui Dani Luncan

Voi doi daramati un zid,
dincolo de el era copilul
care va imbatranea subtire si nevazut,
iar dincolo de dincolo uneori
navaleam si eu adunand caramizi.

„Vrem sa facem un templu fiindca e dimineata”
spuneati voi.
„Vreau sa fac un templu fiindca e la amiaza,
ori pe-nserat” spuneam eu,
„Ei, sa va vad!” spunea Dumnezeu
punandu-Si Duhul in privire
ca pe o pereche de ochelari.

Soptiti-va!

Lui Marius Calacean

Daca am trece dincolo de privire
am vedea altceva:
tot felul de junghiuri metafizice,
reumatismul nostru spiritual, zici,
si pe Dumnezeu zambind
„Jucati-va, jucati-va,
sunteti copii, copiii Mei!”

Indelung rabdatoare pe lucruri
calda retina,
cand El pune mila de ingenunche poetii
cu trenuri cu tot, cu dealuri cu tot,
cu zapada cu tot.

„Copii, copii, copiii Mei,
soptiti-va intre voi, adevar zic, soptiti-va,
clipiti-va unii pe altii!”

Cioc,
cioc!

Lui Catalin Lata

Inima lui cat o corporatie spui,
inima lui cat o corporatie!
Si un inger imbracat in haina de piele
incuviinteaza.

Apoi ma alinti ca pe ouale de la Pasti,
cioc, cioc si nimeni nu raspunde,
incep sa cred ca nu esti acasa.

Doamne, ce vant ma aduce
si care vele ma vor trece
peste prag?

Bulgare
de zapada

Lui Daniel Chereji

Un bulgare, atat, de sus pana jos,
un templu rotund rostogolindu-se
si se aduna si se aduna
si se aduna-mprejuru-i.

Ferestrele zburatoare,
ochii indragostiti de privelistea lui Dumnezeu
cautandu-le,
s-au stravezit deodata.

Ai picat raspicat pe inima mea,
ca un bulgare de zapada rostogolit
si nu se stie pana unde,
unde, unde,
zapada ulgarele in sine-l ascunde,

In avalansa de templu
intru smerit si contemplu.

Calimara
limbii romane

Rodicai Sagaidac

Si plangea calimara limbii romane
si tasnea calimara limbii romane
drept in a cuvintei minune
si campuri si munti si ramane…

Niciodata din mar fara mar tu nu vii,
incrucesti orizontul, apriga linie-i fii,
fulg razvratit in cuminti papadii,
peste brazii contorsi, voivozii.

Mica, mica facandu-te sa se poata zari
cum, dincolo de portile toate
adie copii.

Cu eu
si tu

Lui Sami Mitra

Nu stiu de ce calc incet printre poemele tale.
Falnice cresc, vin caravane de dor.
Tai si mananc si litera mi se pravale
ploaie albastra pe ochi, ca dintr-un nor.

Stii tu mai mult decat biata silaba sau ce
ma surpa in ganduri de numai in flacari mai ies
cum ies din petale alburi curate si-mi e
chipul rasfrant de un rau peste sine sumes.

Te-am intrebat cu o pretutindeni si ruga mirare,
Iar tu ai raspuns prieteneste cu singurul loc
Din lumea si tacere si cantare
cu eu si tu si totul si deloc..

Frate,
frate

Lui Gil Indrie

Frate, frate,
inimii-i sunt strugurii copti!
O aripa arde in porumbel,
porumbelul arde si el in tacere,
tacerea arde luminand imprejur
pana la teserea de Cuvant.

Frate, frate,
uite, Dumnezeu mai are o aripa, de buna seama,
cu zburare curanda, prejmuitoare, ce urca
prin strugurii calzi si rotunzi dintre noi
spre libertate,
„Caci oricine face ce voi
si frate si sora, si mama…”

Ia mainile
de pe volan

Lui Liviu Mocan

Am vazut formele smerindu-se-n fuga
pana la idee, pana catre sangele lor
si tu cu dalta iti mangaiai inima
de la una la alta

Stergeam impreuna parbrizele vremelniciei
de promoroaca de peste nopti
sa vedem pe unde sa zburam,
degetele noastre scriau mare „partasie”
sau „faptasie” sau ceva asemanator
pe reclamele fosforescente ale
singuratatii fiecaruia.

Aflai asadar ca te rogi din mers,
dupa sfaraitul incantat al motorului.
„Ia mainile de pe volan, am soptit,
ia mainile de pe volan,
ca sa ne rugam amandoi.”

Lupta cea
goliata

Lui Alin Creanga

Hai sa ne jucam de-a primejdia:
eu poet, tu poet, El priveste
cand fata nadejdii ne-o ia
si in zambet ne-o uita, cereste.

Si ce serios te-ai facut, deodata,
de parca ingerul tau numara pe-nserat
copii ce cad cu zgomot si ard
in lupta cea goliata.

Mai,
mai…

Lui Teofil Stanciu

Nu stiu unde sa privesc sa vad bland
aripa teofila impamantand
(asa cum insereaza de exemplu coroana
pe fruntea ta cand te ascuti in goarna.)

Nu-I uiti ecoul nici dorul , mereu
de cand gustasi gustosul Dumnezeu,
iar poezii bolnave le-ai pus de sanatate
peste aici, peste acolo, peste poate…

Spre cer
scorburare

Georgianei Hategan

Ca un fluture care canta din leganarea-i
ca dintr-o floare secreta,
ca fuga aurului printr-o copilarie poeta,
asa intindeai painea cu unt a glasului tau peste ape
si peste glod si peste cer si peste aproape.

Asa inchideai o varsta, pe alta o deschideai
ca pe niste corabii comori
prin care treceai…

Tampla o-ntorci din intamplare
omului om, cerului ceruire, zborului inzburare,
partiei pamant alunecare
pana la cumpana cantatoare
spre cer scorburare.

Vaslesti
cu inima

Nicoletei Salcudean

Vaslesti cu inima repede, repede,
cu tropotul stelelor noaptea,
cu chipul printre miresme…

Har, har, masura indoita, indorita, insorita…
Dumnezeu odihneste o floare de tei
in cuvintele tale si de aceea
vin fluturii la ferestre si albinele
si chipul Maicii Domnului trezind Pruncul
ca si cum ar fi putut sa adoarma
mai ales ca visai cum alearga
prin harul instravezit.

Cei mai mulţi nu vor mai ajuge, îmi spui. Au murit demult. chiar dacă numai puţin şi numai pe dinăuntru, într-un poem precedent, abia aşteptând să-şi umple murdarele blide cu fluturi livizi din livezi livide… „Ce imagine! Puteai s-o spui mai frumos.” Ai dreptate. Dar numai in mâna cu care nu mai poţi face nimic, o ţii… Ce anume? Dreptatea, dragă…!

Îi aud cum se rotesc şi crapă în jurul lor pânza unui spaţiu prea strâmt. Vorbele ţâşnesc şi se rup. Şi tu auzi, nu-i aşa? „E dintre noi, e ca noi, şi el curăţă cartofi… Nevastă-sa îi găteşte la un aragaz ca al nostru… Soarele pare a fi acelaşi, ploaia, la fel, până şi dunga roşie de la orizont, seara, când e senin.”

„ L-am văzut deunăzi plângând…”mai spune unul. „Eu l-am auzit cum râdea!” zice altul. „Iar eu l-am înjurat în tramvai!” se făleşte al treilea. „Cred că e bine plătit. Cred că e nebun. Sacul şi petecul…” „Mănâncă şi ei, fac şi ei copii… Sunt între noi, dar nu ştiu cum, nu sunt dintre noi.”

Nu mă pot supăra, n-am să mă supăr, fiţi siguri, dacă veţi arunca ce scriu eu în vreun colţ, uitând… Numai vă rog, vă rog nu-L aruncaţi şi pe El! Uneori e o cruce în ceea ce spun, e o Golgotă… Coborâţi-L încetişor şi veţi înţelege susurul blândeţii şi al subţirimii, coborâţi-L încetişor… Şi nu vreau să nu ştiţi un secret: nu mai bociţi, fie ce- o fi! El tot va învia, dragii mei, a treia zi!

Prinşi în centrul vieţii lor ca într-un foc, oamenii speciali au dăruit lumii mesaje speciale. Fie că s-au numit profeţi, artişti, oameni de ştiinţă, clipe de foc din viaţa lor au devenit scântei ce au aprins istoria. Nu pot uita cartea lui Stefan Zveig, “Clipele astrale ale omenirii”… Alături de alte mari cărţi, aceasta m-a mişcat atât de profund, încât întotdeauna, de atunci, am văzut puterea actului creator ca pe un adevărat har divin.

Când îmi vorbea, de exemplu, despre Georg Friedrich Haendel, care ajunsese la mare strâmtorare, parţial paralizat şi într-o cumplită lipsă financiară exact în cea mai înaltă perioadă a vieţii lui, ars de forţa inspiraţiei care îl stăpânea, perioada scrierii oratoriului “Messiah”, atunci explodam ca o revelaţie, de parcă eu însumi deveneam o oră astrală a propriei istorii.

Dar mai mult de atât: aveam să înţeleg că “toate lucrurile lucrează spre binele celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu”, că nu e amănunt în viaţa noastră, care să nu se înscrie în planul lui Dumnezeu cu privire nu doar la noi personal, ci la toată istoria omenirii… Că a ignora acest adevăr înseamnă a ne exclude din propria noastră viaţă.

Dă-ne, Doamne, orele Tale astrale!

Violeta îmi spune că îi place mult desenul ăsta, aşa că m-am hotărât să vi-l arat şi vouă. Ideea e veche. Aveam 20 de ani, când desenam pentru prima dată o mână ca simbol al sentimentelor (ce se vede mai jos)… Şi mă mai gândesc că, într-adevăr,

“mâna Domnului a venit peste mine, şi m-a luat în Duhul Domnului, şi m-a pus în mijlocul unei văi pline de oase” (Ezechiel 37:1)

O linie politică îl separă de sine, îi strică desenul din pulbere: „Pe aici vor trece domniile lor eminenţa, preasfinţia, preafericitul… Adună-ţi, copile, cârpele, că vor veni domniile lor, preşedintele, senatorii…” Ce i-ai făcut? Ce ai, domnule, lasă copilul… De ce-i dai cu piciorul? „Nu vezi, cucoană, că s-a prăpădit, s-a stins de mult, s-a macerat în frunza dusă, în propriu-i joc… În marea noastră colcăire vine ministrul! Mai bine agaţă-l undeva pe o culme şi cumpără-i o altă păpuşă, să înveţe ce-i omul care nu calcă pe dungile noastre politice, dogmatice, sugrumatice, pe unde vor defila curând eminenţa, sanctitatea, preasfinţia, prea fericiţii, cu ciocanul şi cuiele şi cu meseriaşii, că doar aşa vom şti dacă era Dumnezeu…

Că avea atâta dor de mântuire… Şi că doar n-or să-L ţintuiască măriile lor personal pe El personal ziua-n amiaza mare , cu mânuşuţele lor personale… Au meşteri, ce mai… Şi apoi, un pic de decenţă, doamnă! Mai bine cumpără o păpuşă nouă în loc…” I-ai auzit, draga mea? Să cumperi o păpuşă nouă copilului, sau în loc de copil, să înveţe ce-i omul. Cum Îl mişcă din aţe, cum Îl desface din cârpe, cum Îl atârnă pe lemn pe Fiul Omului…

Îţi vine să plângi… „Nu Mă plângeţi pe Mine, plânge-ţi-vă pe voi şi pe copiii voştri!” Eşti în litere ca o rezonanţă permanentă, cauţi pădurea existenţei şi nu găseşti decât copaci, te agăţi de unii, te loveşti de ceilalţi, ploaia începe ca o pernă sub care încerci să-ţi bagi capul ca să nu mai auzi…

Condamnaţilor la moarte prin injecţie letală li se dezinfectează acul seringii care urmează a le curma viaţa? Că acelora care cer eutanasierea, da. Câtă curăţie asigură Satan celor pe care urmează a-i înghiţi? Cât mers la biserică şi câte lumânări aprinse? Cât ulei în candelele de la căpătâiul patului, sau cruci desenate la iuţeală pe burţi?

Întreb şi eu… Dumnezeu nu poate fi altfel decât sfânt. Iar noi, oamenii, nu putem fi decât sfinţi, ca să ne poată “asimila”, ori… eutanasiaţi de amăgitorul… Adică nici reci, nici în clocot.

“Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea.” (Apocalipsa 3:16)

Mesaj ClaS, ianuarie 21, 2002

Jos palaria!
Jerba superba de imagini in care ma scalzi, draga Rodica, aproape ca ma sufoca!
Daca as sti ce-i aia invidie, ar fi tot un fel de “Imperativul absolut” al momentului.
E superba descrierea luptei umanului cu propria lui suferinta intr-o incrancenare de atata dramatism ca in versurile astea:

Leaga-ti sufletul de grilaje!
Stai cuminte si taci!
Lasa gaitele sa tune si fulgere
sa bata cu dalta
sa suiere
sa sparga fereastra si teasta.

Leaga-ti urechea de noptiera!
Nu lua surogate!
lasa himera sa-si zornaie toalele
cantecul ranjetul
sa-si anunte martiala victoria.

Leaga-ti ochii de lustra!
Nu te uita in adancuri!
Tine piept valvataii!
(un vierme obez face baie-n tesuturi).

Infige-ti degetu-n pana!
Adu-ti aminte de Iov!
Spune ca stii:
Chi-rur-gul di-se-ca tu-mo-rrrrra.

Iar salvarea care se intrevede amestecandu-se esential cu chiar cauza suferintei, atat de bine redata in ultimul vers, chi-rur-gului (in sensul imbratisat de mine, Dumnezeu, dar poate ca ai intentionat exact invers - asta nu schimba frumusetea poeziei, nici nu-i deturneaza sensul profund biblic) fiindu-i descrisa sigura si categorica interventie prin sacadarea produsa de despartirea in silabe a versului si prin accentuarea atat de dureroasa a ultimei silabe (aproape rautacioasa, asta iarasi ma face sa ma intreb daca nu-i totusi vorba despre Satan, “himera” ce-”si zornaie toalele”)…
De fapt, problema cauzei suferintei da si astazi batai de cap unei parti a lumii teologice.
Ca sa raman la poezie, n-am inteles un lucru in versul “Lasa gaitele sa tune si fulgere”, desi merge si asa si asa: “fulgere” e verbul la conjunctiv (”sa fulgere” - in cazul asta nu stiu daca e acceptata in romaneste “mancarea” lui “sa”), sau e subiectul propozitiei “si “fulgere sa bata cu dalta” si
urm.?

Nu stiu, eu nu consider ce faci a fi estetica a uratului (desi asa s-ar putea crede dupa unii termeni folositi), daca e sa aprofundez serios… Nu cred ca un vulcan in eruptie imi poate naste impresia de estetica a uratului. E mai degraba o zvarcolire a unui adevar pe o pardoseala de real selectat de
zvarcolirea insasi, elemente care isi imprumuta din caracteristici.
Viziunea ta asupra dragostei, in poezia de mai jos, ma face sa cred asta. Dragostea e un adevar. Zvarcolirea ei implacabila, o data starnita, reflecta o realitate care o reflecta. Daca realitatea e potrivnica, apare aceasta confruntare descrisa magistral de tine. Nu dai o definitie a dragostei, ci a unui adevar in lupta cu zvarcolirea lui. Dragostea este altfel.
Nu as spune ca faci o estetica a uratului. Mai degraba una a luptei cu uratul!

Dragostea

Exoftalmica revoltata tipatoare
ascunsa cand intre rafturi cand in sertare
acrobata geniala
danseaza pe frunze pe clape pe ape pe muchii de sabii
rade si cu unghiile de la picioare.
Te-acosteaza cu placere la jocul de-a baza
musca si triseaza diplomata
(si cata risipa de butade cat au plans poetii in pletele ei cu iz de ciumafaie!)
si noi razboinici viteji
ne vom zbarli vom face bulbuci la gura
vom juca cu ciuda batuta pe trupul ei de vulpe batrana
ii vom taia felii-felii rasuflarea
sau poate o vom crede cum am facut si altadata
fi-va-ne mila!
“C’est la vie” - va sopti deranjata.
“C’est la vie”
Inteleptul din scorbura vremii nu o data a spus:
“Nu starniti dragostea!…”

Stii la ce m-a dus cu gandul poezia de mai jos? La Exod!

Vad clar puterea rugaciunii si pocaintei rupand barajele dintre om si Dumnezeu. Ideea ca Nasterea (din nou) e un proces care se poate invata prin rugaciune, e interesanta. Dar contine un sambure de orgoliu omenesc, dupa parerea mea. Teologilor, combateti-ma! Mi se pare ca scade putin tensiunea. Oricum, iti multumesc pentru poeziile astea!

***
Intre mine si Tine
traumele sapau basoreliefuri
moartea aristocrata isi bea ceaiul
citindu-i pufaind
pe Goethe si Shakespeare.

O urbe
supraaglomerata
de patetici iubiti
si jegoase fantome de lumina.

Memoria
si-o ruga
spintecand ascutita
epiderma supuroasa.

Inca un pas
invatam sa ies din era intrauterina…

Demitizarea Satanei, deconspirarea unei intregi retele secrete malefice agresive, virulent molipsitoare (”este plin de purici de caine”), din poezia de mai jos imi confirma: Nu faci estetica uratului, ci a luptei impotriva uratului. Reprezentarea corecta a adversarului face parte din arsenalul tau. Sa-ti dea
Dumnezeu izbanda in lupta aceasta!

***

Stiu
din timpuri ancestrale
ai purtat razboaie
cu scafarliile lor genialoide
-mingi de chihlimbar-
ai dus-o si pe tanti Saveta la duba
l-ai luat si pe tataia de-o aripioara
astazi - retor
maine - borfas
(in ipostaze exclusiv mizericordioase)
vrei cu orice pret sa mor de sete
sa-mi iasa basici de ciuda pe gura
ioi in inger de lumina te prefaci
hai lasa-ma
esti plin de purici de caine…

Inca o data iti multumesc!

Ionatan

(Rodica este de multă vreme membră a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova)

Aşa trebuie să fie, nu? Trebuie să scriu toate acestea, fiindcă altfel cască ochii la mine, fiindcă singure sângeră-n gol. Şi, mai ales, fiindcă nu reuşesc să mă vadă destul de clar. Îşi zgârie ochii de colţurile mele tăioase, fără să mai poată rosti ceva, cât de cât… O salamandră, un chiup, o orhidee… Zadarnic mă zbat să le strig: nu vedeţi Întrerupătorul? Acolo, deasupra de tot, de gol, de zgârieturi, de voi înşivă, nu vedeţi Întrerupătorul?

Voi reveni. Nu e timp pentru plâns, nu e timp de râs, nu e timp nici pentru timp. Ceva s-a limpezit deodată, în băierile umbletului s-a spart o ajungere. O clintire de oxigen în aerul care împrejmuieşte casa unde ne-am sădit una lângă alta inimile, ne-a învăţat să respirăm altfel: cu mai multă răbdare, gândind… Cu faţa la gând…

Vom ieşi din noi, vom ieşi să mergem în parc, nu e aşa? Să vedem aleile cum vibrează. Cum tremură, înconjurându-ne, culorile. Mâna lui Dumnezeu încălzind lucrurile, învăţându-le să fie lucruri. Atingând lumina pe rând, aproape de ochii noştri. Poate că vom înţelege, vei vedea… Vei vedea altfel, este adevărat. Cum vede piatra: neclintindu-se, celelalte toate luptând să fie, sprijinindu-se una de alta, lumi de fulgere şi de pulbere, în jurul cărnii cuprinsă de puls. Vezi?

Am auzit soneria. Până să mă ridic şi să ies, cineva bărea nervos la uşa mea. “Imediat!” am strigat, încercând să ghicesc cine bătea atât de hotărât… Nu aşteptam pe nimeni. Când am deschis, aveam în faţa mea un om la vreo 60 de ani, dolofan şi cu ochelari, cu o sacoşă în mână, se vedea că făcuse piaţa. M-a privit mirat, apoi s-a uitat lung la numărul de pe uşă, şi iar m-a privit, de parcă se întreba dacă sunt el sau nu. Până la urmă s-a hotărât că nu semănăm. Şi-a făcut semnul crucii de câteva ori, a bâiguit “Doamne, Doamne!” şi a plecat. Crezuse că ajunsese acasă.

Şi când te gândeşti că cei mai mulţi vom păţi la fel când vom ajunge la porţile cerului, crezând că aia e casa noastră… Şi că va trebui să căutăm cealaltă uşă… Zadarnice vor fi atunci semnul crucii şi “Doamne, Doamne!”

“Mai pe urmă, au venit şi celelalte fecioare, şi au zis: „Doamne, Doamne, deschide-ne!” Dar el, drept răspuns, le-a zis: „Adevărat vă spun, că nu vă cunosc!” Vegheaţi, deci, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului.” (Matei 25:11-13)

Mesaj ClaS , 12 ianuarie 2002

Nu vreau un mesaj festivist, nu vreau bilanturi, desi se obisnuieste.
Vreau sa stau inaintea Domnului si inaintea voastra cu inima deschisa, cu zambetul pe buze si cu un “Multumesc” intr-o rugaciune.

Pe 12 ianuarie anul trecut (2001) era inaugurata lista noastra. Multumesc pentru sprijinul tau prietenesc si dezinteresat, Dane! Domnul a dat rod stradaniei noastre. La un an de la punerea noastra la cale, avem o carte sub tipar. E de mirare si de cantec de slava pentru darurile si minunile pe care El le face.

Am avut un vis pe care l-am urmat de-a lungul anilor: sa existe un cenaclu crestin. Domnul mi-a onorat acest vis. Si acum, visul nu mai este numai al meu: este al nostru! E o bucurie, sunt anotimpuri si anotimpuri de cuvinte intru rascumparare de vreme, este o responsabilitate, si acum toate acestea sunt ale noastre ale tuturor.

Nici nu stiti cat ma bucur sa vad cum fiecare ajuta pe fiecare, sa vad evolutie in scrisul vostru, sa joc PPPuri unde manusa cu cinci degete a lui Teo ni se arunca spre stragere poetica de mana, sa citesc ultimile creatii ale lui Mario sau Alin…

Nici nu stiti cat invat eu de la voi si cat de aproape va simt, dupa un an.
Mi-am dorit prieteni si am prieteni. Domnul sa va tina, dragilor!
Cant in gand “Multumesc, Doamne! Multumesc, Doamne!”
Hai sa facem un cor!

Doua, trei, si…!

Cum să ceri aşa ceva, cuiva? Chiar dacă îi ceri să se supună lui Dumnezeu, sau mai ales atunci… Întotdeauna îşi va arăta propria sa autoritate, opunându-ţi-o cu vehemenţă. Indiferent la orice argumente şi clădit puternic pe experienţa lui îndelungată, fiecare îşi va etala şi proclama adevărul propriu. Dar un lucru este clar: experienţa nu mântuieşte. Subiectivitatea nu e calea spre cer…

Explicam aici cum văd eu această problemă. De fapt, atunci când nu ne raportăm experienţa la aceeaşi sursă de adevăr, e normal să apară conflicte. E normal să vedem iubire şi interes când vorbim despre copiii noştri. Dar al meu are 25 de ani, e însurat şi poartă barbă, iat al tău învaţă să zică “mama” şi îşi udă scutecele. Singura experienţă comună este că suntem într-un compartiment de tren. Dar şi aici apar probleme: eu cobor la Ploieşti, iar tu la Bucureşti. Comune ar rămâne urcatul şi coborâtul. Şi mâncatul timpului.

Adică ne naştem la fel, trăim un timp (pe care-l “mâncăm”), apoi murim. Dacă închinarea noastră nu e comună, nu putem vorbi despre acelaşi Dumnezeu.

Atunci care ar fi Adevărul? Încercând să elimin subiectivitatea mea din ecuaţie (deşi niciodată nu o voi putea face total), ar trebui să fac apel la ceva exterior mie, nouă, faţă de care să ne raportăm. La ceva cu putinţă de cunoscut şi de asimilat pentru câţi mai mulţi dintre noi. La un Adevăr unic şi imuabil, dar care să se poată uni cu subiectivităţile noastre rămânând acelaşi unic şi imuabil şi conferind siguranţă experienţei.

Singurul astfel de Adevăr este Isus Hristos al Scripturii. Deschid Cartea şi trăiesc. Cartea este acel ceva obiectiv de care am nevoie. Nu anulez subiectivitatea nicicui, nici El n-ar face-o. Supunerea înaintea Lui nu poate fi decât de bună voie!

Mesaj ClaS, ianuarie 5, 2002

1. varianta de la Mario:
Poezia e un dor
> Cand din lacrima cobor
> Si m-azvarl intre straini
Cu-amintiri pline de spini.

> Poezia e un car
> Intre miristi si granar
> Inautru-s inimi tari
Traiectorii de quasari.
>
> Poezia e un cor
> In auzul roditor
> Cand ma ia de mana un cuvant
Ma alinta,eu il cant.

2. varianta initiala de dupa lansarea de catre Sanda si interventia mea:

>Poezia e un dar,
>rostogolul dintr-un zar,
>suflul muzical
>din taria unui val.
>
>Poezia e un dor
o tacere cu pridvor
>
>Poezia e un car
pe un pod dintr-un podar
>
>Poezia e un cor
de cantat albinelor
>
>(mai adaug doua strofe)

>Poezia e un far
ba e strigatul solar!
>
>Poezia e un for
e altarul vorbelor

>(si am facut si ultima strofa)
>
>Poezia e un dar.
>De te sui in acest car
>luminezi precum un far
>raspindind in juru-ti har.
>
>1 Sanda
>2 Ionatan
>3 Cami
>4 Mario

Purtăm proteze de inteligenţă pe ochi. Pe ochii noştri decupaţi din fumuriile coclauri ale serii. Se văd doar semne de-ntrebare, aure smulse de pe lucruri, de pe insecte, oameni, stele… Boli cosmogonice bizare, anatomii de elefanţi, mamuţi revărsaţi din tinetele zodiacelor, care ne orbesc… Purtăm proteze de inteligenţă, realităţi chinuite, abuzul de bisturie în frunză nereuşind să dea de albastrul din verde. Ne răstignim doar umbrele.

Toamnele nu sunt decât softuri pretenţioase pentru calculatoarele noastre. Inimile…? Batere de sânge în cuiele fricii, undeva, între trecut şi viitor. Oh, Doamne, mai lasă o alee măcar, în parcul verde al tăcerii, în orhideea suplă a blamatei sincerităţi ! Am vrea să înţelegem toate astea, am vrea să clădeşti Tu în noimele naşterii, am vrea ereditatea închinării… Nu monştrii ingineriei genetice, nu mutanţii creierelor stâlcite de ateismul mestecător, nu, nu, nu!

Drogării, destrăbălării docente făcute sul pentru întrebuinţări, flăcări, focare, erupţii, cum să le mai spun? Lumea. Socialul. Noe se îndreaptă către arcă… Doamne, mai lasă o funie să agaţe de inimă cârligul transcendent al ochilor ridicaţi în rugă…

Întrebaţi-mă despre mine. Cât adevăr vă voi spune şi cât va rămâne nespus? Cât adevăr despre Sine ne-a spus Domnul nostru? Pe tot, veţi răspunde. El este Adevărul. Da? Cât cunoaştem şi cât nu, despre Dumnezeu? Aşa şi cu mine… Bineînţeles, la scară, şi luând în considerare că şi voi sunteţi oameni. Adică… tot la scară!

Eu am un mare avantaj: pot spune în poezie acele lucruri despre mine pe care nici eu nu le ştiu exact, fără să mint. Uneori lucrurile pot fi spuse doar atingându-le. Aşa făcea Domnul Isus când vorbea în pilde. Sau când vindeca bolnavii, atingându-i: vorbea despre o realitate a Sa, realitatea Împărăţiei Sale.

Într-o zi, orice floare de tei se rupe şi cade. Rămâne parfumul ei să mai spună ceva, un timp… Orice gând despre tei sugerează, presupune AROMA de floare de tei. Isus Hristos e AROMA DE DUMNEZEU! Aromele nu mor niciodată. Parfumul unei flori dispare. Aroma însă e ideea despre puterea unei flori, mai mult, însăşi împărăţia acelei flori. Ea nu poate dispărea. Aşa cum nu dispare o oglindă când încetezi să te priveşti în ea.

Mesaj ClaS, 29 decembrie 2001

Dragii mei, voi da totusi replica… la jocul de mai jos.

>> 1. Legile Domnului nu sunt un joc!
>Sunt libertatile zborului ce cheama lucrurile la loc,
Linistea omului intre stalpul de nor si stalpul de foc
>
2. De-aia nici n-am facut apel la ele
>Desi se citesc noaptea in dansul de stele.
sau ziua-ntr-un fluier de mierle
>
>> 3. Nu cred ca n-ai inteles ce am spus,
>Cu totii vrem sa vorbim limba Celui de Sus
dar si linistea Lui de pe zori si apus
>
>> 4. Stiu ce sunt “conventiile poeziei”: nu sunt nici Lege,
>> nici har.
>Printre ele pasim sa dam rod unui “bob de mustar”,
litera de iubire din al Domnului alfabetar

>
>> 5. Nu vreau sa vin cu contra-citate, dar sunt si porunci
>> de genul “nu lua,
>> nu manca”. Despre astea vorbeam.
>Si apoi intindeam un gand de la unul la altul si ne
>zambeam.
privind iarna cum face din cerul albastru un geam.
>
>ti-am facut-o, nu-i asa?
cand e nu si cand e da?!

Ştiu câtă cătare are iubirea. Nu vorbesc despre aia de-i face pe unii să piardă trenul, iar pe alţii să-şi piardă minţile.

Spun despre iubirea de celălalt, într-atât încât să uiţi de tine, să nu mai conteze pe ce fel de lume trăieşti, că e o lume de lupi răpitori şi de lei care caută pe cine să înghită… Să nu mai conteze că ceilalţi te văd prost. Prost de bun… da’ tot prost.

Domnul ne-a trimis ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Aşa a vrut El. Şi ne spune să fim blânzi. Blânzi ca porumbeii. Dar şi înţelepţi. Înţelepţi ca şerpii. Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul.

Şerpii se ascund uşor şi repede. Pământul nu are secrete pentru ei. Cea mai uşoară adâncire, cea mai ascunsă “gaură de şarpe” îi poate salva dintr-o primejdie. Ei moştenesc pământul: înţelepţii!

Eşti, Doamne, cu ochii pe mine, cum prin valea umbrei morţii colind, eşti plin de inima Ta şi de ochi de jur împrejur, că lumina e ca pulberea de pe drum. Vesel sau trist cum sunt, mă suni ca pe o sunătoare de prunc, de zâmbesc îngerii.

Iartă-mă, Tată, cu unul dintre gândurile Tale, iar cu celelalte ia-mă pe după umeri. Fiul risipitor avea tălpile pline de praf… Eu am creştetul. Între mine şi Tata creşte o lacrimă şi nu ştiu exact dacă e a Lui sau a mea. Sau a noastră.

Când ne privim în ochi nu mai vine seara. Ce vâltoare de iubire face din mine fulg? Nu ştiam că inima Ta pluteşte… Iartă-mă de privelişti şi ţine-mă ca pe o fotografie în care a rămas doar izvorul.

Mesaj ClaS 26 dec 2001
(poezie cu strofe de cite 4 versuri, cu rima uniforma pe fiecare strofa)

Poezia e un dar,
rostogolul dintr-un zar,
suflul muzical
din taria unui val.

Poezia e un dor

Poezia e un car

Poezia e un cor

(mai adaug doua strofe)

Poezia e un far

Poezia e un for

(si am facut si ultima strofa)

Poezia e un dar.
De te sui in acest car
luminezi precum un far
raspindind in juru-ti har.

1 Sanda
2 Ionatan
3 Cami
4 Mario

Floarea sudorii pe o frunte de Domn
Ca peste dealuri floarea din pom,
Fructele ies din pământul stropit,
Roşul culorii a-nmugurit.

Zice mai clar ca o sabie-n cărni,
Gândul de tine poţi să-l adormi,
Nu-l adormi-vei însă deplin:
Umbra-i rămâne să-ţi fie suspin.

Baţi aspre porţi cu tăişul ciobit
Al mişeliei pe care-ai iubit.
Domnul trecea pe acolo ducând,
‘Fruntând dureros mişelia pământ.

Timpul în pajişti s-o opinti
Loc să îi facă să păşească pe-aci.
Ploaia-n ogrăzi revărsată-i din El…
Blânzi vom ieşi, că e sânge de Miel.

Prietenului Marius Cruceru la Oradea

Ceva ce noi numim iubire, ceva ca un umăr al soarelui când ne zăreşte inima lui, zvâcnetul de uimire al razei la vederea luciului lac,ceva ce face simfonie din zgomotul oricărei cascade, asta şoptea Dumnezeu în dreptul nostru seara, întocmindu-ne

Şi dulceaţa de smochine a clipelor într-o contagioasă fredonare de noi ca poveştile… Doamne, cum se fac fotografiile cu prietenia pe dinafară?

Nu amestecaţi sufletul, totuşi, cu pământ, cu alte celelalte cărnuri la întâmplare, doamnelor şi domnilor! Dragostea, cu dragonii… doamnelor şi domnilor! Nu e circ, spectacol cu gladiatori, panem et circenses, nu cireadă, pâlc de putrede oase… Nu-i un lucru de apucat, doamnelor şi domnilor! Mântuirea nu vă e scrisă în frunte. Este îngerul cel mai scurt înspre mâine!

Mesaj ClaS 26 dec 2001

“Poveste”: (4
> strofe x 6 versuri,
> rima umiforma)
>
Am inscris pe-un camp cu maci
-esti plugar, inger sau vraci?-
No, ca mi-s plugar din daci!

Si departele-i aci
incarcat de vesnicii
nu il vezi si nici nu stii

Voi visa din beduini
ca-mi trag seve cu pelini
si ma duc pe la vecini

Spun si tac si iarasi spun
(tic de mos, de Mos Craciun,
ce-a pornit de prin ajun

1. Ionatan
2. Teo
3. Sanda