***

soţiei mele
punerea pe inimă poate fi o iubire
din care migrează durerile care-ncotro
ca frunzele în tomnatecă şiroire
sau ca un punct pus aiurea pe o

poate fi un turn în cetatea poverii
dusă de fiecare până la capăt
unde se-adună clopotele serii
iluminate de dangăt

era acolo şi-mi întorcea ce-şi-cum-ul
nedumeririlor mele învolburate
când i-am spus Doamne adună tu drumul
de mine rupt şi aruncat departe

iar El întinerea afara ca pe o poveste
şi mi-o spunea pe numele-ndrăgostirii
de gura sobei copilăriei ce este
silabisirea iubirii

Pe străzi, cât mai sunt oarecare,
sunt omul cu semn de-ntrebare.
Mersul încet, inima ţinută de mână,
nedumeriri în alţii le adună.

Ce-i drept, nici mie nu-mi e prea clar
dacă sunt sau nu, emisar;
dar că rostirea-mi e ceea ce El făcu să fiu,
asta o ştiu!

Nu-i aşa că vi se pare unora ciudat
să umblu pe străzi dezlegat?
Oh, libertatea e mult mai mult decât
a avea – şi atât!

Libertatea este să fii – şi eu sunt.
Adevărul m-a slobozit pe pământ
ca pe o sălbăticiune a îndurării-
omul cu semnu-ntrebării!

De ce mă priviţi, privitorilor, dacă
în voi nedumeririle vă încarcă?
Daţi semnul de la întrebare la o parte, cumva,
şi veţi vedea Omul din ea!

Eu trec mai departe, cu acelaşi semn
de dragostea Lui şi de lemn…
Voi vedeţi un om cu semn de întrebare.
Eu merg cu inima de mână. Şi mă doare!

Ana Stănescu are 88 de ani şi se pregăteşte pentru întâlnirea cu cerul. Aseară, grupul nostru de prieteni întru ucenicie i-am făcut o vizită acasă. Era în pat, dar de o luciditate şi de o vioiciune impresionante. A cântat în corul bisericii până la 77 de ani!

Pregătisem pentru ea o poezie, dar am uitat acasă ochelarii, aşa că a trebuit să citească Sorina. Şi a făcut-o mult mai expresiv decât mine. Bătrâna a dorit să păstreze hârtiuţa pe care erau scrise versurile. “Vrea să i le arate Domnului…” mi-am zis. Dar eu vreau să v-o arat şi vouă:

Anei Stănescu

La căpătâiul văilor plângerii
Unde Dumnezeu finisează castele,
S-au înfăţişat împreună cu îngerii
Şi lacrimile curgând, ale mele.

De o viaţă adunate,
Ca nişte buburuze pe o surcea
Aşteptau să fie alinate
De palma Sa.

Lacrimi de bucurie sau de amar,
De întoarcerea celuilalt obraz sau de dor,
Pe toate El le păstra întru har
Ca pe cel mai preţios odor.

Tu ştii cum e când anii zboară scurt
Şi zilele sunt grele, ne-ndurate…
Dar Dumnezeu, ce te iubeşte mult,
Te-ntreabă tot mai des de sănătate.

Şi Îi răspunzi cu un oftat uşor:
O, Doamne bun, ce bine e acasă,
E-adevărat că nu mai cânt în cor,
Dar pleoapa-mi peste linişte se lasă.

Atunci El ia un înger de-al său vis
Şi ţi-l aşează bun balsam pe rană:
Priveşte, libertatea ţi-am deschis
Cum îşi deschide cerul o sprinceană!

Şi te sărută ca în respirări
De alergare-n câmpuri cu otavă:
“Când te vei îndrepta zâmbind spre zări
Eu te voi îmbrăca în trup de slavă!”

Cu privire la anunţul pe care l-am făcut aici, nu s-au înghesuit mulţi la scris texte… Am adunat din ce aveam texte de la Tania, Elena Marin Alexe şi de la Nicholas Dinu. Le cer permisiunea să le verific şi să le prelucrez un pic, dacă e necesar.

Mai avem o săptămână la dispoziţie ca să ne hotărâm şi să scriem. Selecţia finală o vor face organizatorii festivalului. Vă rog să nu dezamăgim! Sunt atâtea condeie cântăreţe printre pocăiţi (şi nu numai), că Dumnezeu şi-a pregătit ascuţitoarea!

(Din volumul “Tabla înmulţirii cu cerul”, apărut în anul 1998)

O pâine pe masă, clintită în rugă,
zi de zi, Doamne, Îţi mulţumesc pentru ea:
se pleacă-ntr-o parte şi-n alta, ca să ajungă,
mereu împărţindu-se între mine şi inima mea!

O pâine pe masă, ca un crucifix de mâncare,
zi de zi, Doamne, când mă închin.
O floare ca o jertfă în legănare
îşi dăltuie rădăcina-ntr-un spin!

În întoarcere către zâmbet, nu ştiu cum,
mi s-a întâmplat o lacrimă tremurând:
peste toate, o crâmpeie, acum,
de albie fără meandre şi prund…

Încerc să cuprind pâinea crescută pe masă:
mi se înghesuie gândul în faţă, ca un dor.
N-am să mai fiu, Doamne, niciodată acasă
în trupul cel trecător!

Pe plaja palmei o firimitură asudă
la amintirea unui bob de grâu
răsădit în liniştea ce inundă
nădejdea eliberată din frâu.

O pâine pe masă, rugată -
ceas de ceas, Trupul care se frânge…
Doamne, inima mea niciodată
altceva n-o să mănânce!

Eu nu mă tem decât de cel ce sunt
Şi de aroma de adânc a ierbii mele
Când iese înverzită din pământ,
Se-ndreaptă pentr-o clipă către stele,
Apoi rămâne să se înfiripe
În cel mai trist ungher al unei clipe.

Şi de-nţelegerea mea şuie mă tot tem
Cum teme-se columba de hultani.
Sau zisa mincinoasă de-un om demn
Şi viaţa lui de prea mărunţii ani.
De-alunecarea-n hăuri şi păcat
Mă tem atât, cât cerul e de-nalt.

Tu, Doamne, ia-mi de mână mersul cel
Ce-a mai rămas din grea călătorie
Şi felul meu, din felul cel de fel
Ieşire din pământ, dar slavă Ţie!
Şi lin îndreaptă, verde, către stele
Aroma de pământ a ierbii mele.

O punte uneşte moartea unuia de naşterea altuia, legând totul cum legi două furnici cu un fir de mohor. Apoi orăcăie inima ca un amfibian strivit sub o piatră, de atâta absurd. Sub orice perfuzor, lacrimile par chestii fixe, cuie de bătut frunze verzi pe ramurile frânte…

Dacă n-ar fi nunta Fiului de Împărat, astfel că toate astea nu sunt decât cadouri pentru veşnica pereche, nu aş înţelege de ce moarte şi naşteri, vârste şi vai, iubire şi ură, noroi şi diamant, cale şi pas, chiu şi alean…

Dacă n-ar fi nunta Fiului de Împărat, haina cea albă nu ar mai fi decât nedumerire, de atâta întindere a iluziei paşii speranţei s-ar nărui, foamea de cer nu ar însemna mai mult decât o pictură murală dintr-o peşteră sub pământ.

De atunci dănţuiesc în durere şi bucuraţi-vă şi iarăşi zic bucuraţi-vă în toate necazurile ori învingerile ori alergările încă ale perfuziei care sunt, sub aerul înveşmântat în absurd. De atunci, fulg şi magmă, por al privirii ori crater de dor, de atunci partea mea este Domnul şi toate lucrează-mpreună, ca moleculele ploii când creşte un crin.

David e nepotul meu, fiul de 18 ani al fratelui meu. A murit zilele trecute înecat în Dunăre. Nici acum nu i-au găsit trupul.Era copil al Domnului, băiat bun, tocmai termina liceul. Plecase cu câţiva colegi la scăldat. Am înlemnit. Inima a prins a orăcăi ca un amfibian strivit sub o piatră. Care era rostul morţii lui… Era doar întâmplare folosită de Dumnezeu “spre binele celor ce Îl iubesc pe El…?”

Au vreun sens întrebările, acum? A fost cineva pedepsit sau recompensat de Dumnezeu, astfel? Ştim cu toţii ce spune Scriptura. Dar cum se poate vedea cum se manifestă puterea lui Dumnezeu, aici? Cred că toţi cei afectaţi de dispariţia copilului au a alege cum. Am ales să mă rog. Să mă rog pentru liniştea celor rămaşi, pentru călăuzirea Domnului în propriile lor alegeri. Dar ei vor face alegerile…

“În cadrul Atelierului de Creaţie CRISTIA, aş avea nevoie de poezii (texte pentru muzică), texte care să fie date concurenţilor, în una din cele 3 zile de concurs, pentru a compune muzică pe ele. Nu aş vrea să fie scrise toate de o singură persoană. M-ai ajuta să mă pui în legătură cu alţi câţiva scriitori (poeţi), cu care am putea rezolva. Versurile trebuie să fie cat mai bune, să aibă un numărm egal de silabe, iar poeziile să nu fie lungi. Nu ţin neapărat la o rimă strictă, dar să dea bine într-un cântec. Va trebui să avem acceptul în scris al textierilor pentru a da cântecele pe Credo şi să poată fi remixate pentru a deveni videoclipuri. Am pornit o mediatizare fără precedent a evenimentului şi m-aş bucura să avem o mână întinsă din partea poeţilor creştini, pentru a fi contemporani şi relevanţi cu creaţiile . Muzica poate fi un suport excelent şi pentru poezia creştină, de a fi scoasă la lumină.” Pentru detalii, puteţi lua legatura cu Iosif Mureşan la iosifmuresan@ gmail.com Sau îmi puteţi spune mie… Am putea face noi un concurs de texte, între noi, aici, pe blog, dacă vă interesează problema. Cele mai bune texte ar putea fi recomandate să fie folosite pentru CRISTIA. Am înţeles că ultimul termen e 1 iulie. Aşa că MULT SUCCES! Doamne-ajută!

În ce mă priveşte, în ultima vreme, necazurile şi boala m-au cam interzis. Şi nu mă refer doar la ultimile zile. Nădăjduiesc însă ca în curând să se sfârşească măcar cu o parte dintre necazuri. Dumnezeu a binevoit să-mi trimită un ajutor potrivit (si foarte eficient!), astfel încât să mă pot aduna şi să lucrez încă. Am deschis, în sensul ăsta, o reţea pe Ning: http://culturapentruhristos. ning.com/

Vă rog să studiaţi şi voi problema şi să-mi spuneţi dacă doriţi invitaţii în reţea. În felul acesta vom diversifica activitatea culturală în limba noastră şi vom avea încă o dată privilegiul de a mărturisi Numele Domnului cu darurile noastre. Aştept la comentarii cererile voastre de invitaţie. Apoi şi voi vă veţi putea invita prietenii.

Aşa se numeşte interviul apărut recent pe RomanianVIP.com
A trebuit să răspund la câteva întrebări…

Pe când lucram ca ziarist creştin m-am întrebat, la un moment dat: ce ar fi răspuns Domnul Isus, dacă ar fi fost intervievat de vreun reporter? Eu l-aş fi întrebat: “Cum este să fii Fiul lui Dumnezeu?” Probabil că ar fi răspuns cum i-a vorbit lui Isaia (parafrazez): “Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, eram aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la Mine, şi voi nu M-aţi băgat în seamă.”

Şi m-am mai întrebat: “Unde este trecerea de la adevăr la mândrie?” Nici acum nu am găsit răspunsul…

Nu pot numi cuprinsul în care cugeţi Tu,
Sau cum în el Numirea de Tine e mereu
Un gând de totdeauna ce-n necuprins căzu:
“Eu sunt cel care este… Sunt singur Dumnezeu.”

Nu pot numi Numirea de Sine ce-a umplut
Ceva ce noi numim visând, iubire,
Ceva ce noi pricepem c-a fost fără-nceput,
Dar ce e începutul, nu ni s-a dat a ştire…

Nu pot să-nlănţui moartea de care voi muri
Cum nu pot înverzirea din pom s-o dau afară.
Ştiu doar că din culoare în mine-o izbucni
O nouă şi măreaţă şi sfântă primăvară.

Aşa că pot Numire din El să fiu… Atâta!
E deajunsul vieţii când o trăiesc cereşte.
Nu vreau să ştiu iubirea ce e, neabătuta,
Ştiu doar că e ca zarea: din ce-o străbat, tot creşte.

Înregistrarea a fost realizată în septembrie 2007 de către Iosif Mureşan de la Studio Mesaj din Cluj, pentru Credo Television

Numai mâine nu-i poimâine şi voi avea iarăşi familia mea. Mai bolnav şi mai aproape de moarte ca înainte, dar om întreg! Dumnezeu ştie în virtutea cărei legi a compensaţiei îmi îngăduie ca, bolnav grav şi fără perspectiva însănătoşirii (dimpotrivă, sărac şi deposedat până şi de locuinţă de fosta soţie, care m-a aruncat de rău), beneficiez de serviciile exclusive ale unui înger, care se poartă cu mine de parcă aş fi singurul bun de pe lume… Sâmbătă mă voi cununa la biserica baptistă. Pentru mine, asta e o minune, indiferent ce comentează unii “binevoitori”. Iar eu am învăţat să preţuiesc minunile!…

Tumult primejdios încarcă ziua
în lungi secunde reci ca nişte suliţi.
Război sângeros se macină-n piua
orei, pe uliţi.

Prinşi între roţile catapultării
în miezul încăierărilor lumii,
câţi oare-ar vrea să se-ntoarcă uitării
din pântecul mumii?

Fericiţi, doar acei cu albe stindarde,
cu zâmbet şi porumbei în priviri,
făcătorii de pace, dătătorii de dar de
îndrăgostiri.

O strigare de flamuri de cerească oştire,
o şoptire de câmp, când îl sameni:
ferice de cei cu bună-nvoire,
bună ziua, măi oameni!

Cum pacea, ca un deal, pe fiecare,
fâneaţă fiecăruia îl dăruie,
ţine domnul pe cele de păci făcătoare…
Restul, se năruie!

Şi în alintul de mijire nouă,
ca o schimbare la faţă, de alizee,
va veni pacea Sa nesfârşire de rouă
pe orhidee.

Flămând şi însetat în arşiţa vremii,
cu amintiri, în suflet, de răcoare,
când faptul serii tremură-n vecernii,
neprihănirea Ta mă doare.

Flămând şi însetat de curăţia
stropirii cu sfinţite untdelemnuri
mă plec în rugă: pune-Ţi Tu mantia
pe albe lemnuri.

Şi fă din ele crucea mea, s-o duc,
neprihănire între dureroase Golgote,
să urc spre Tine, Doamne, să tot urc,
să ies din umanele grote.

În largul albastrului pune-mă steag
al unei îngereşti biruinţi.
Trecător peste al neprihănirilor prag,
du-mă Tu între sfinţi.

Flămând şi însetat cum am fost până ieri,
azi mă saturi cu trup şi cu sânge.
Doamne, pâinea celei morţi şi-nvieri
în mine o frânge.

Ferice de flămânzi şi însetaţi după rouă,
de cei ce sorb din cer neprihănire.
Vor fi săturaţi la izvorul ce-şi plouă
susurul blând şi subţire.

***
de n-ar fi aur la capătul trudei
nu s-ar mai avânta căutătorii în labirint
sunetul de corn nu ar mai aduna vânătorii în hăituiri
şi întotdeauna
libertatea în Hristos are un preţ al ei
care doare uneori atunci
când căutătorii devin aurul căutat
iar vânătorii cerbul cel falnic de la izvoare

de n-ar fi aur la capătul trudei
nu ar străluci nimic din ce doare

Doamne, aşa de mare eşti Tu,
Că îmi iau amintirile şi le fac dureri
De scăldat nefiinţa fiinţei de ieri,
Pe unde trecea amarul, cu vuietu’

O lacrimă ai, de aruncat peste noi,
Apoi se face valuri şi ne inundă.
Ca să ne prindă, iubirea întâi şade la pândă
În frumuseţe sau în noroi…

Şi ne adună de peste tot,
Cum puii sub aripi şi-i adună găina…
Că nu mai rămâne din zidurile groase decât verbina,
Când începe-un potop.

Nu vreau să ştiu libertate alta, decât a crucii
De a Te descrie intim şi curajos
Ca pe o alintare a lui Hristos
Cu împlinirea poruncii

De a mă face bun de gustat de cerul gurii
Dumnezeului marelui dejun al iubirii.
Când, Doamne, mă dai glăsuirii
Să fiu ca o respiraţie a pădurii

Din care ai ales copacul acela nedrept,
Din el meşterii trişti au cioplit lemnuri bizare
De adus învierea peste popoare
Şi în nebunie, un înţelept.

Mai mult, din ce în ce mai mult

___________________________________________________________

Mă vrei mai mult, din ce în ce mai mult-
se rupe lumea ca un colţ de haină
cuprinsă-n spini ce sfâşie o taină-
eu strig în rugăciune şi ascult.

Migrează către spaţii linişti sure
cu zbor ciuntit de vânători năuci…
Dar ca-ntr-o-ntâmpinare Tu m-aduci-
un fir de grâu pe-o buză de secure.

Scrâşnind, clipita-nvinsă mă renunţă
şi piatra ei, căzută-n gol, dispare.
Ieşt-am, Doamne, mut, din calendare…
Adun din Tine, ca un pui, grăunte!

Mă vrei mai mult şi sunt mai mult, mereu-
e undeva în cer o avalanşă…
Pe chipul meu, ca pe-o imensă planşă,
Şi-a desenat iubirea Dumnezeu.

Şi de atâta steag, ascunsă-i oastea
ce trece cu învingeri peste stele,
adastă-n graiul luminării mele:
merit eu, Doamne, oare, toate astea?

Mă vrei mai mult? Mă fă cum Tu mă vrei!
În mâna Ta sunt lutul ce pulsează…
E-n cer o veşnicie şi veghează
Cuvântul Tău în adâncimea ei.

Şi tac de mine toate ca de-o apă
ce-acoperă un ochi ascuns de mare…
Ieşit-am, Doamne, mut, din calendar
şi-s orb la Tine-n taină, să mă-ncapă!

________________________________________________________

Mai bate, inimă, spune-I Domnului, rar,
ca frigul ţi-a frânt aripa alba…Iată,
acum agăţată-i în vânt, ca-ntr-un par,
şi-i gata s-o-ngheţe şi pe cealaltă.

Spune-I că nu mai poţi zbura, că nu mai ştii
drumul din aer al rugăciunilor.
Că nu mai cântă ca-n copilării
lemnul merilor, perilor, prunilor…

Spune-I cât te doare frica din ceilalţi,
visele din pietrele ce le pun căpătâi,
că, pe deasupra, plopii sunt mai înalţi,
că nu poţi, dedesubt, să mai rămâi.

Şi apoi, bate rar şi ascultă atentă:
El îţi va răspunde cu tine la toate.
Fiinţa Lui te va face rostire fluentă.
Mai bate, inimă… Bate!

Cum îşi cuprinde ceru-nvelitoarea
Dorind de păsări şi de aştri lucii?
Mai sus de el, cum se ascunde marea
Ca fără forma trupului nălucii…?

Nu spun nimic şi spusa toată-i gata,
Nu ştiu nimic şi neştiut rămân.
Străpunge-n sine aerul săgeata
Cu zgomot moale ca un pom bătrân.

Se lasă tristă seara pe solstiţii,
Trec oi la pas pe veştede alei…
S-a-mpotmolit în frig nervura viţei
Şi s-a ascuns în mine umbra ei.

Aşa că tremur ca o-ncheietură
De ploaie scursă pe ferestre şui.
Mai e, din drum, o biată muşcătură,
Dar umblet nu mai am şi umbră nu-i.

Doar ceru-l văd mereu apropiere,
Mereu venire şi mereu rămas…
Măsor cuvântul cu o grea tăcere
Şi alergarea toată cu-un popas.

Se pleacă în rugă stindardele ierbii,
prin oşti de mătăsuri trece Duhul, foşnit,
îşi tremură lacrimile ochii, imberbii,
în verdele cel fericit.

Tu martor Ţi-ai luat pentru gânduri un  munte
şi cerul senin pentru-a Ta predicare…
În văioage cresc spini ce visează o frunte
ca o eliberare.

Fericiţi cei cu duhul mai mic decât ei,
cei cu umbră puţină adunată sub soare,
cei ce trec miresmaţi de-nflorire de tei,
deşi lumea întreagă îi doare.

Fericită mirarea ca o haină de rege
pe smerirea-ncântării-mbrăcată…
Fericiţi cei ce moartea nu vor înţelege-
veşnicia ei- niciodată!

Fericit gândul martor cel nemincinos
despre câtă în lume îngerească zburare,
peste clipele scurse inutil şi prejos
scări de cerească urcare.

Fericit cel mărunt sub lumina înaltă,
cel silabă-n a lui Dumnezeu poezie:
El o rimă-i va pune, cu rostire invoaltă,
în a cerului împărăţie.

Duc ecouri din munte stânci pe aripa lor
temelii să le-aşeze-n case de împăraţi.
Fericiţi cei ce plâng în cotloane de dor:
ei vor fi mângâiaţi.

Se cuprinde-nserarea într-un bob de nisip,
dune lungi într-o viaţă se strâng.
Fericirea nu-i doar râsul veşted pe chip:
fericiţi cei ce plâng.

A venit răsărit, a venit şi s-a dus,
ziua poartă spre noapte popoare…
Decât orice dureri care-s azi, mâine nu-s,
mângâierea-i mai mare.

Mângâierea e ruga de la căpătâi
când îţi lepezi gândirea pe-o piatră…
De visările lumii, ostenite, haihui,
mângâierea te iartă.

Doamne, încă, pe munte, pui ecou nesfârşit
fericirii ce-n tine s-a strâns…
Mângâierea pe care Tu o ai dăruit
e-nvierea din plâns.

Pe cărări tăinuite între inima Ta
şi a mea, paşi îşi poartă fiorul:
va veni, ca în nopţi, după neguri o stea-
este Mângâietorul!

Ca gingăşia gâzei când înconjoar-o floare,
uşurel atingând-o cu briza elitrei,
e mila ce lasă adânc de-nchinare
şi lacrimi, clipitei.

Ferice de cei milostivi pretutindeni,
în drag şi în ură,
cu uşile inimilor deschise-n armindeni
fărâmitură

de plâns închegat pe cel gol şi lipsit,
ca un strai călduros,
plâns milostiv, plâns fericit,
plâns unduios.

Ca un râu care-şi umple de sălcii malul
şi-adânc le adapă,
chiar dacă ele cu ramuri valul
i-l tot înţeapă.

Ferice de cei milostivi căci vor fi
podidiţi într-o grea bucurie:
mila lor ca un înger peste ei va veni
tovărăşie

înaintea oricărei făpturi de făptură umilă
la Scaunul lui Dumnezeu înfăţişată.
Vor avea cumpănita parte de milă
adjudecată.

Eram atât de singur în odăi
Şi toţi pereţii lumii mă priveau,
Că-n lacrimi năpădeau umbrite văi
Şi malurile parcă le urau.

Eram atât de singur cum nicicând
O piatră-n orb de mare nu s-ar şti,
În colţul ei un picur ferecând
Să se ascundă, orişice-ar veni.

Eram atât de singur şi rănit
De fiecare stea, în mine-nchis,
C-atunci când ai chemat nici n-am clipit,
Prea doborât de-nsiguratul vis.

Şi ai strigat din nou şi a mijit
La răsărit un abur de chemări,
Că pentru-ntâia dată am clipit
Din inimă ca din senine zări.

De n-ar durea atât Mirele sfânt
Mireasa n-ar şti zbor de la pământ.
Un pom înlăcrimat din cer cădea
Cu tot cu roadă drept în Crucea Ta,

Ca însuşi ramul unei îndurări
Şi fructul copt din euharistii
Ce-aduce zilei luminaţii zori
În care Te mâncăm şi Te învii…

Eu nu ştiu salba vorbelor s-o leg,
Doar trupul meu ca tremur de-omilii
La gâtul vremii-n ani când înţeleg
Despre durerea pentru care vii.

Invers asist la propriile-mi gropi,
Ce bine că eşti pas pe marea lor
În care m-au vărsat ai morţii stropi,
Ca-n revărsarea galileelor.

Mă străjuie arborii Duhului Tău,
De-atâta pădure, mă-nchin…
Sunt din rădăcină de bine şi rău
Suită în fruntea Ta spin.

Şi lacrima nu mi-e destulă să ţes
O rază măcar, să o pun
Diademă fiinţei pe care-ai ales
Din mute meleaguri s-adun.

Învăţ nemurirea privind cum mureai,
Să fiu mă deprind, când nu sunt…
În falduri de aur drapat îs şi mai
Ca oricând depărtat de pământ.

Încet ca o boare cuvânt mi s-a dat
Prin oameni cu răni să colind
Poveşti de iubire şi de vindecat
Şi lămpi de zâmbire s-aprind.

Mă străjuie arborii Duhului Tău,
De-atâta pădure, mă-nchin…
Sunt din rădăcină de bine şi rău.
Mă fă de-nviere şi-alin.

Îşi plâng în zori felinele privirii
Un orizont pierdut în neguri şi
În mâzga-ndoliat-a neiubirii…
Mai poate oare văzul lor a fi?

În primăveri cu nume de durere
Cresc flori de sânge pe romanul bici.
Un gând încrunt s-a istovit a vrere
În vinerea ce nu e de pe-aici.

Un timp moşneag de-atâta ură strânsă
S-a năpustit din hăurile lui
Să rupă cea iubire nepătrunsă
Din palmele şi coasta Domnului.

Când mângâierea stă în palma vie,
Iar dragostea în inimă de jar,
Satan ales-a crucea, să-L răpuie
Să nu mai poată să mai fie iar.

Şi-n cupa lor cu albă mirodire
Şi-au plâns mironosiţele nădejdi,
Ca lacrimi sfinte, musturi de iubire,
Din ochi ca iazuri vii, împărăteşti.

Iar când făptura-I, din a treia zi
Făcut-a-n lumea plânsă, veşnicie,
O Înviere de Isus veni
Ca peste toţi Iubirea Lui să fie.

HRISTOS A INVIAT!

(clipe din vinerea mare)

Stă ghemuită-n ierbi Golgota toată,
Nu ştie dacă poate-a mai urca
În pante line, cum urca odată,
Când cerul cu senin prelins era.

S-a-ntunecat de triste orizonturi
Orice pietroi din margine de drum.
Ca-ntr-un război stau lumile în fronturi
Şi faptul zilei a orbit, nebun.

Nu ştie floarea-n tufe parfumare,
În întuneric păsările cad
Ca mute, ale cerului hotare
În care nu mai e nici un stindard.

E pe Golgota neagră strălucire,
E colţul ierbii înghiţit de ea.
Din băierele humei plăsmuire
Fantasma unei cruci se înălţa.

Nici un cuvânt nu mai brăzda fiirea,
În noaptea-nşelătoare fug vorbiri…
Îşi dă înmărmurit pământul ştirea
Adâncilor cotloane de orbiri.

În întuneric s-a cuprins tot dealul
Şi toată lumea-n noapte a rămas.
O magmă îşi clădeşte-n voie malul
De flăcări negre-n verticalul ceas.
Un scâncet dă semnal, o pâlpâire
Şi totul năpustitu-s-a-n mormânt.
Nu-i timp de spus, nu-i vreme de vorbire
Nu-i loc de zâmbet, ori de legământ.

E Domnul ca un bob în tolba gliei,
Îşi încolţeşte veşnicia Fiu.
În dinadinsul lacrimii Mariei
De pace veşti şi veşti de Domn se ţiu.

În inversarea orei a-ncercat
Satan s-arunce naşterea în hău.
Lumina-n noaptea care-a fost odat’
Să fie noapte-n ziua celui rău.

Dar nu poate dura în veci minciuna,
Nu poate fi ucis Acel ce Sunt
Numirea Vieţii pentru totdeauna
Şi Calea şi-Adevărul pe pământ.

Din întuneric de Golgotă iese
Clintitul bold al morţii şi e rupt.
În galeria de priviri se ţese
Din nou o zi, dar alt un început.

Şi o iubire fără de măsură
Ca fără de măsura-n care-a fost
Lumina-şi revărsat-a caldă bură
Pe toate ce-s şi care au un rost.

S-a ridicat din ierbi Golgota toată,
Şi ştie că mai poate a urca
În pante line, cum urca odată,
Spre cerul cel deschis de moartea Sa.

(sau ieşirea din răni)

La capăt de timp şi de dor
Stau oamenii-n ranele lor.
Un prag al durerii mai este
De pus într-o plânsă poveste.

Când veacul o spune, o iotă
Din ea înălţat-a Golgotă.
Spre ea, din mistere hotare
Porni săptămâna cea mare.

Şi-n zi, ca-n pocale de vin
Satan mai turnat-a un chin.
Şi-un Miel îndura fără glas
Adâncul amarului ceas.

Un Domn răsucit sub un bici
Sorbea ura lumii de-aici,
Mai dând săptămânii o zi
În care-o putea a izbi

Cerul cu pumni şi piron,
Batjocorire de Domn…
Şi-n ziua din urmă pe-o cruce
Cioplită în grabă să-L urce.

Dar din săptămâna cea mare
Născutu-s-a an de-ndurare.
Din ura ce lumea şi-o piere
Ţâşni o iubire-nviere.
La un capăt de săptămână
Acum stau cu Domnul de mână.
El mă cerne prin urma de cui
Şi mă pune-ntre ranele Lui.

Că-n oricare rană-nviată
Se află o fiinţă iertată…
De-atunci, înviaţii, în zbor
Ies zilnic din ranele lor.

Pe lunci de aur râuri clocotesc,
E-n lume seară – marşul triumfal
Al suplelor culori… Se-nveselesc
Senine vii ascunse-ntr-un pocal.

E-atâta frumuseţe în chindii,
Că-n şfichiuiri de slavă Te zăresc.
Şi mă întreb: cum fi-va când Tu vii?
Cum este pasul cel dumnezeiesc?

Adorm visând petale şi nu ştiu
Ce flori purtat-au astfel de lumini.
Se face în privirea mea târziu
Şi-alunec paşnic înspre heruvimi.

Când omul trist îşi caută plutiri
Pe marea zilei, barca de visări…
Şi când, din valea lui cu trandafiri
Nu e parfum şi nu mai sunt culori.

O invit iarăşi pe Eliza să ne (în)cânte.

Cum spuneam, Eliza e nepoţica mea preferată. Ce spuneţi, vă place momentul pe care vi l-am pregătit împreună?

Caut în toate cele iubire,
în lanuri de vârste ce-şi rup
spice pe larga-mi răsfrântă privire,
în anii cu care m-astup.

Caut iubire în peşteri şi nu-i
decât zgomot de vise sfărâme.
Ziduri ‘negrite de trecerea lui
are dorul… Şi vaduri cu spume.

Caut iubire în ochiul ce-l văd
aţintit dureros întru sine.
Munţi de ruine şi furtuni de prăpăd
mă alungă sălbatic din mine.

Caut în toate cele iubire,
pe străzi sau acasă-i la fel:
semne ultime de răstignire
are rodul iubirii în el!

Doamne, până voi şti ce e aia
iubire şi cum e a şti,
iată în mine odaia
în care putea-voi muri…

(Poezie publicată în volumul “Liniştea dintre două tăceri”, Cluj-Napoca 2004

Piesa e de pe al doilea album al Elizei “Ecou spre înalt” apărut în 2006, parcă…)

_______________________________________________________

Matei 5:13

Ce gust ai tu, ce hrană poţi săra
cu pulberea din cugetarea ta?
De care vânturi ţi se-nchină chipul
ce-l desenează-n plaje vagi, nisipul?

Cine mai poate, acestui pământ
să-ntoarcă sarea dusă de vânt?
Pe care drumeag, din paşi, îşi păstrară
urmele, albe cămări de vioară

ce-n cântec ştiu să îşi ţină gustul,
măsura iubirii, nu frica, nu lustrul
ce-ntunecă negrul făcându-l străluce?
Pe ce limbă sarea mai zice, atunce?

O dală pe drum, călcată-n picioare,
călătorie stearpă, care doare…
Sarea vărsată din gura Domnului
afară, sub urmele omului…

Şi mă întreb: câtă sare sunt eu
când hrana lumii-o gustă Dumnezeu?
În care colţ din bucătăria Sa
se află fiinţa mea?

Învrednicit să fiu sarea pământului,
m-am dat apei, m-am dat vântului?
Fă-mă, Doamne, limpede bocnă
la Tine în ocnă!

Nu şterge de pe ochii mei lumina
Ce-ai presărat pe fiecare vis
Când florile şi soarele-ai descris.
Nu-mi rupe dintre dealuri rădăcina…

O vorbă doar mai stă să o rostesc,
O casă încă este casa mea,
În învelişul ăsta care vrea
Să se deschidă şi să-l părăsesc.

Şi am în mine dor de amândoi.
Copil ce sunt, aş vrea copilării,
Să pot zburda în voie pe câmpii.
Dar când mă cheamă Tata, plec ‘napoi!

Şi voi lăsa copiilor ăst joc
De-a cinevaua-n lumea fără chip.
În care n-apucai să mă-nfirip
Că n-a mai fost şi n-o să fie loc.

Doamne, bate umărul de deasupra inimii în curcubeu,
Cred că e culoarea care îi vine cel mai bine
Când soseşte iubirea şi vin şi eu
Către Tine.

Nu e greu să las lumea, cel mai greu e să mor,
Dacă n-ar fi Domnul meu, aş muri fără rost.
Cine ştie ce doruri m-ar rupe din zbor…
Cine ştie ce orb voi fi fost.

Încolo, încoace, întrebătoare cărările
Unei incertitudini care e realul desfăşurat
Încurcă în mine visările, zările,
Ca o lumină care-a plecat.

Totul e simplu, Doamne, în inima Ta,
Cum îi e simplă apa fântânii…
De aceea aş bea, aş tot bea
Când mă adăposteşti ca pe-un cui
Într-o rană a mâinii.

__________________________________________________________

de nu strigai s-ar fi topit tăceri
în drumul lor de dor spre nicăieri
iar nicăieriul fără sens şi rost
de nu l-ai fi numit el ar fi fost

de nu m-ai fi numit eu n-as avea
în lumea de pământ fiinţa mea
ca un căluş peste o gură ce
nu poate bâigui că nici nu e

de nu m-ai fi numit în zori de zi
amiaza-n jur fierbinte n-ar veni
sau seara-n nostalgia florii toată
n-ar fi aşa albastră înfoiată

de n-ai fi spus cu Tine ce-i iubirea
n-ar fi avut hălad hălăduirea
şi suferinţa jertfă legănată
n-ar fi ajuns la mine niciodată

întoarce-mă-n aluatul unei pâini
pe care-o poţi lua Isuse-n mâini
s-o frângi s-o înmulţesti şi s-o împarţi
cu glasul Tău tăcerii celorlalţi

(din volumul “Ferestrele Împărăţiei”)

Când Domnul va îndepărta umbrirea
Ce mă ascunde într-un colţ de veac,
Voi şti că nu-i departe fericirea,
Că-nsingurarea morţii are leac.

Departe de am fost, acum sunt ploaia
Care asudă ţărmul nisipos
Al clipelor când mi-a umplut odaia
De adevăr, de viaţă, de frumos…

Cântând am pus tot omul ce-s ofrandă
Pe-altarul înălţat de-un Bun Păstor
Şi când în mine timpul stă să cadă
Eu fac din el însămânţat ogor.

Cu lacrimă îl ar şi cu mirare
Şi îmi petrec spre răsărit privirea.
Aştept un zvon de împrimăvărare
Căci Domnul mi-a îndepărtat umbrirea.

Întotdeauna vremii

Întotdeauna vremii a picurat păduri
Şi împrejur pe dealuri şi-n văile cu scai…
Tu eşti Preadenumitul şi ploaia cea erai
Ce peste buni alină şi peste răi, securi.

Departe e şi nu e lumina ce-o vedeam
Şi flacăra-i cum toată curândă e-n istov,
În fluturarea serii şi-a flamurilor mov
Întrezăream culoarea fiinţei ce eram.

Mă dumireşti, Stăpâne, de-atâtea întrebări
De parcă ştirea lumii sunt munţii cei semeţi…
Scot iernile luminii din ochii mei nămeţi
Şi îi răstoarnă peste câmpiile mirări.

De-un ocoliş de umbră mai am a mă-nfrica:
Întotdeauna vremii cum ştie a mă şti?
Când mă pronunţi pe nume, abia atunci a fi
Mă este cum se este pe lume voia Ta.

Doamne, când încăpem pe mâna lacrimii, să Te ţii!
Parcă nu e alunecuş ca ăsta pentru nicio sanie…
Eu cred că ai face bine să vii,
Până nu ne înhaţ-o dihanie.

În capătul primăverii, în loc să înflorească merii şi perii
Şi în loc să plec la plimbare cum m-ai învăţat,
Făceam sentiment din pâlnia pulberii
Până joaca lui m-a ne-ndurat.

Dar ce bine că erai pe aproape,
Ce bine că pasul Tău călca pe apele mele…
Poţi să le numeşti lacrimi şi să le fii pleoape,
Eu tot Te urmez printre ele.

Chiar dacă noaptea nu ştie că eşti aci,
Eu tot deschid fereastra de la iubire.
Întunericul de peste tot va fugi
Ca o lecuire.

De aceea stau pe meterezele îndurerării
Şi strig de bucurie că am învins:
Dacă nu erai Tu lumina lumânării,
Eu m-aş fi stins.

Şi dacă nu erai Tu odaia mea de culcare,
Cine ştie pe unde eram acum
Aripă de pasăre călătoare
Căzută pe drum.

În adâncimi
de ambră

Clintitu-s-a culoarea în adâncimi de ambră,
petale vesperale în ea au fluturat.
Când cuiul Îţi străpunse cu trosnet alba gambă,
în inima luminii un munte s-a mişcat.

Un vaier taie plopii în nordice fărâme
de lacrimă stindardă plutindă în văleat,
iar strigătul durerii, ca valul cel în spume,
a inundat clopotniţi chiar şi la noi în sat.

Nu ştim, prea bine zis-ai, ce facem, ce vorbim-
o negură cuprins-a şi fapte şi cuvinte.
Dar înţelesuri clare în ambre-oblăduim,
iar cerul şi pământul nu-s mai ca înainte.

Ne-nferecă în moale manta o zi făţişă,
cu nouri de cădelniţi ce-ar vrea să Te ascundă.
Doar inima, sărmana, doar ea porni, pieptişă
spre clipa învierii din negura străfundă…

Făcut-am pribegie din nemişcata-Ţi cruce,
târând-o fiecare cum am crezut…Ne iartă!
Întoarcem cu ruşine ce mai putem aduce:
pe noi şi-ntunecata durerii noastre piatră.

Căci nu putut-am, Doamne, mărturisi întregul
mormânt al învierii…Nici chiar un colţişor!
Fărâmă-ne-n cerbicea şi ochiul ni-l dezlegu-l
şi ni-l aprinde-n ambra-nvierii-ncetişor…

_________________________________________________________

E vreme bună, Doamne, să închin
la masa Ta, paharul amintirii,
când frângerea, în crini, de cer senin,
revarsă ziua propovăduirii.

E vreme bună astăzi ca şi ieri
şi încă va mai fi un timp, anume
până ce Tu numi-vei învieri
pe cei, în piept, cu răni de rugăciune.

E vreme bună cum era atunci,
în Ghetsimani, când plângea Maria
cu lacrimi sfinte şi dureri adânci
săpând în aer drum către Mesia.

E vreme bună de crescut măslini
cu rod, în locul unde pasu-ai pus
şi dintre suliţi lunge, dintre vini
m-ai înălţat mlădiţă de Isus.

E vreme bună, încă este har,
se frânge încă Domnul şi învie,
vecia încă ţine calendar
în fiece frântură de vecie.

E vreme bună, vreme de Golgotă
înapoiată urii şi durerii…
Învesmântată-n falnică horbotă,
e vreme bună: vremea învierii!

(poezie apărută în volumul “Tabla înmulţirii cu cerul”, Cluj, 1998)

__________________________________________________________

De nu strigai

Frâng stăncuţele pe-un câmp aripi vânturii,
Gândurite stau priviri în cereşti copii,
Legănată umblă-n tei ambră de visări,
Parc-ar fi zenit când iei norul de pe zări.

Se ascund în chihlimbar anotimpuri verzi,
Au trecut în necuprins vorbe-n care crezi.
Pascu-le şi le tot mân spre o rimă iar:
Vorbele mi-au îngropat viaţa-n calendar.

Şi de-atâta peisaj, ochiul meu e dus
Tocma-n tinda unui deal şi priveşte-n sus:
De acolo vin culcuş, aripi de iubiri,
Clocotiri de echinocşi parcă-s regăsiri

De-adevăr înveşmântat în vorbiri de nea,
Prinsă-n cuie de argint pe fiinţa Sa…
Şi nu tremur, ci-anotimp am în pălmi sclipind
Când Îl văd pe Domnul meu lumile iubind.

Bătaia de inimă pe care mi-ai dat
Senină şi nouă şi calmă,
Deasupra de orice-ndoială a stat,
Deasupra de rău şi-a lui valmă.

Mă ţin tot mai strâns de-ale Tale iubiri,
Nu am alceva să mă poarte
Spre cele de obşte cereşti mântuiri
Ca lacrima ce mă şopoate.

Bătaia de inimă în care-am rămas,
Aceea de-i spun pocăinţă,
Mi-a dat pulsul sacru şi înger în glas
Şi literă de nesuferinţă.

Că nu e mirare, că Tu eşti Acel
Ce inima toată îmi bate,
Când plecu-mi genunchiul şi felul de fel
Cum zilele vin să mă-nmoarte…

Aurul să fii

Şi cui sunt rob, când cu statura încă
Pe mine însumi caut să mă sui?
Când aur trece curăţit, pe lângă,
Şi nu ştiu cum să-l ţin din goana lui…

Rămân mereu în umbra unei vârste
Când focul greu ardea şi nu ştiam
Că înainte de-ale morţii cruste
Aceeaşi mormântare prohodeam.

Acum la Tine gândul îmi aleargă
Cum supt, pământul fuge către ploi:
Când zbaterea din doruri se dezleagă,
Învaţă-mă să număr pân’ la doi.

Tu ştii apoi cum vom citi Iubirea,
E treaba Ta cum vom afla că ştii…
Desfă-ne, bun Isuse, împietrirea,
Şi-n glodul nostru aurul să fii.

Te caut ca pe mâna mea cea dreaptă,
Cum o săgeată îşi caută căprioara
Cu traiectoria ei înţeleaptă
Ce traversează prin căldura ei, vara.

Te caut de parcă n-aş avea chip
Şi aş vrea să-mi străpung unul din flori
Cum îşi străpunge marea nisip
Sau zborul în toamnă, cocori.

Te caut până la arcuire
Deasupra fiecărei ore ce pe tâmple mă doare…
Ştiu că Te voi găsi într-o înviere de renumire
În care stai în picioare.

Atunci voi închina finicii fericirii
De parcă toată viaţa am închinat finici.
Asta e nesfârşirea iubirii:
Când intrarea în ierusalim e aici.

Turma luminii iese azi la păscut planete,
Cuprinderea se încovoaie spre dimineţi,
Soarele parcă e îngerul clipitor de paiete
Clocotite la margine de pomeţi.

A curs într-o secundă un albatros
Cu marea toată întoarsă către şofran
Pe un mal subit şi drăgăstos
Unde vin întrebările an de an.

Dumnezeu ţinea răspunsurile într-un sertar
Din sufrageria dragostei minunate.
Doamne, fă-mă atât de neînsemnat şi arar
Şi fă-mi iubirile răspicate

Încât să intru în har ca o corabie
În ceaţa unui fiord de la căpătâiul zâmbirii.
Despică-mă în aur curat ca o sabie
Care adoarme martirii.

Am clintit cuvânt de aur cu faţa spre mine
Până a început să-mi strălucească biografia.
Ca şi un tei care îşi imaginează albine,
Aşa mă înşelam cu duioşia.

Treceam de la o rimă la alta ca pe gheţuş,
Alunecam de la un vers la alt vers ca pe o rază.
Aiuram cu palma peste sunete ca un arcuş
Care se desenează.

Eram zadarnic împotriva tăcerii cum e un frâu
Rămas de aseară în cuiul din grajd.
Sau cum se frământă în pustie un râu,
Deşi nu e decât un miraj.

Doamne, până unde cuprinde sensul o existenţă
Şi cum faci de ridici palele ei din nisip
Şi le pui pe o stâncă fără vreun fel de absenţă,
Sau zbârcitură pe chip?

„Ei, nu e atât de important,
îmi răspunzi surâzând,
Încearcă să te agaţi de Cuvântul ce ştie
Cum se face din oamenii de pământ
O poezie…”

***
de aceea privesc primăveri şi primenesc fălci
de aer strict ca ultimul secol în care mai zac
şrapnele de la războaiele mondiale
şi mă tot muşcă aşa de flămând ca pe o inspiraţie
fecunda fiică a morţii durerea sabia ei ciuma totul
de aceea dau mai încolo crizantemele

dacă nu descriu nu înseamnă că nu fulgeră seara
şi tot de acolo mi se trage singurătatea ca o piele
după năpârlire după extaz ori după vreo perdea
de ce îmi faci cu ochiul dezmoştenire
că tot caut mântuirea indiferent în care mileniu
cade vinerea mare

Caut aripi, că am o lume de spus
Şi nu pot altfel, decât năzuindu-mă vis.
De la răsărit până către apus
Zbor, să aflu cât de senin m-ai descris.

Şi citesc ca să ştiu fiecare însemnare a Ta
Despre frumuseţe, glorie, jertfirea fără sfârşit.
Aşa înţeleg că nu poate să stea
Omul în sine, dacă nu e iubit.

Atât de voal mi se pare uneori realitatea
Că aş face din ea o mireasă
Când se întoarce lumea cu partea
Numită durere şi-amar, către casă.

Dar dincolo e mai mult de atât, este El
Clădind aer, şi eu caut şi caut până la zbor.
Şi nu pot altfel, decât năzuindu-mă porumbel
Peste care palmele Sale ca nişte aripi cobor.

Bucuria, ce e aia când îi aduci
Pădurii, cerbii, cu forţa
Către prăstia unde arunci
Luminii zilelor, torţa.

Te întrebi şi începi să luceşti de-ntristări
De parcă a apus undeva întrebarea.
Cerurile se opresc aiurea-n cocori
Inăbuşindu-şi paloarea.

“Nu este joc, nu este zadarnică viaţa„
Îţi spui şi cauţi în susul durerii
Poate că vei găsi dimineaţa
Cu care-nnoptarea s-o sperii.

Când te apucă de mână parcă surâzi
Şi e o linişte începând de acum.
Şi în toţi sâmburii iubirii te-ascuzi
Ca şi cum aţi pleca amândoi pe un drum.

Ieşim mereu din iarnă ca nişte melci din cochiliile lor. Sau ca firul de iarbă revenit la viaţă. Numai că noi nu revenim la viaţă. Noi ne continuăm propria istorie. Ca să revii la viaţă trebuie să mori, mai întâi. Şi ne amintim spusa Scripturii: “Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă.” (Ioan 12:24)

Mereu, primăvara, ni se aduce aminte de acest lucru. Căci nimeni nu poate gândi învierea fără a accepta o moarte prealabilă absolut necesară. Necesară la Dumnezeu şi cu atât mai mult necesară la oameni.
Şi aşa cum nimeni nu se gândeşte la învierea grăuntelui de grâu fără a se bucura de perspectiva rodului, care e rostul grâului, aşa nu putem concepe învierea…
Învierea Domnului a împlinit şi a evidenţiat acest principiu. Rodul morţii şi învierii lui a umplut hambarele istoriei şi civilizaţiei omeneşti în toate generaţiile, de la Adam încoace. Nu despre ceea ce numim “creştinism” vorbesc, ci despre ceea ce numim “har”… Iar noi cum gândim? Cum de ne putem imagina o viaţă nouă fără rod? O nouă primăvară, frumoasă, caldă, înfloritoare, dar stearpă? Fiindcă sunt, din nefericire (pentru ei!) atâţia pretinşi beneficiari ai Învierii care îşi închipuie că satisfacţiile, împlinirile şi toate celelalte binecuvântări fizice şi materiale sunt pentru ei în mod special, sunt personale, sunt recunoaşteri ale unei bune poziţii a lor înaintea lui Dumnezeu. Dar să ne aducem aminte că El dă ploaie şi peste cel bun ca şi peste cel rău. Şi vine rodul.
Tot în Scriptură citim că cine seamănă vânt, culege furtună. Vântul e absenţa oricărei seminţe. Sau prezenţa doar a unora întâmplătoare, aduse de el. În cazul acesta, rodul va fi “furtuna”, adică ceva rău, aspectul malefic al vântului.

Câţi dintre noi văd veşnicia doar ca pe o urmare a vântului? Câţi îşi închipuie rodirea ca pe o urmare obligatorie a Învierii lui Hristos în istorie şi în eternitate, nu însă ca pe o Înviere a Lui în propria lor viaţă? Şi câţi înţeleg, când e vorba despre viaţa lor, că orice înviere presupune o moarte?
Hristos a murit şi a înviat ca toţi să aibă viaţă veşnică, nu, aşa cum doresc să creadă mulţi, ca o asigurare că toţi, indiferent de circumstanţe, vor avea această viaţă.

Suntem noi dispuşi să murim, mai întâi? Înainte de orice înviere pe care am gândi-o, de orice primăvară care ar apărea în viaţa noastră, ne gândim la nevoia morţii? Nu doar la consecinţa minunată a Învierii Lui, dar şi la imperativul morţii noastre. Înainte de orice primăvară a fost o iarnă… Înainte de orice rod, a fost o moarte. Şi înainte de mult rod sunt multe morţi. Morţile de fiecare zi ale naşterii din nou!

Cu mers pocit, pe dalele de piatră
Trecu durerea lumii înc-o dată.
I se destrăbălau în ochi haihui
Plămânii unei frunze de gutui.

O toamnă seacă îi ardea-n găvani
Şi-o neştiire-a mii şi mii de ani.
Ducea, din mine, franjuri la oblânc
Şi-o întrebare mută în adânc.

Când mă bălăbănea în teama ei
Parcă ardeau frunzişe pe alei.
Eram atât de singur peste tot
Că mă-ntreba durerea de mai pot.

Şi ce să-i spun, că Domnul m-a chemat
Pe drumul ăsta, viata s-o străbat?
Într-o credinţă, Domnul mă păzea
De nedurere cu durerea Sa…

]]> http://ionatan.wordpress.com/2009/03/11/de-nedurere/feed/ 3 ionatan http://ionatan.wordpress.com/2009/03/10/tu-cu-totul-ma-stii/ http://ionatan.wordpress.com/2009/03/10/tu-cu-totul-ma-stii/#comments Tue, 10 Mar 2009 09:44:41 +0000 ionatan http://ionatan.wordpress.com/?p=1796 ]]>

Tu cu totul mă ştii, mă cunoşti împrejur
Şi-n adâncu-mi Îţi faci ocolire de paşi.
Scrii pe inima-mi frântă al iubirii contur
Şi-mi aduci de departe echilibrii rămaşi.

Nu-s mai bun ca un om grămădit de visări
În ferestre de bine şi de rău, descuiate.
Vin din zile dihănii să mă dea la uitări,
Tu mă strânge din toamna cu frunzişe uscate.

Nu mai ştiu nici cuprinsuri, nici sclipire de rai,
În pădurea mea doarme o poveste de mine…
Îmi erai ca o fală în răgazuri de nai:
De ce-mi e, Doamne bun, de iubire ruşine ?

Nu mai ştiu învelirea cu aline vuiri,
Ale Duhului palme mângâind neştiut,
De îmi vin ascunzişuri şi îmi vin împietriri
Şi-ntrebări ca de săbii ce în mine se-ascut.

***
până când până unde îndurare
până unde ţine uşa unei colivii de înzburat solzi
de libertate primară adică felul de instinct al iubirii
din care toate trenurile uită gări şi gări şi se rup
până acolo că până unde şi înapoi încât gata
de şaptezeci de ori câte şapte spunea îndurarea
trăgându-şi sufletul

Strig literele care se rătăcesc tot mereu
Dând să se ascundă de Dumnezeu.
Hei, nu mai încercaţi să ştiţi cum e când
Nu e îndurare pe pământ.

Dar ele au făcut ca o poezie de piatră
Sub care stau ca viermii ce niciodată
Nu vor povesti nimănui cu adevărat
Ce înseamnă să fii întunecat.

Vreau să spun un izvor, dar sunt jos,
În viermuitul acela ticălos.
Ce-am eu de a face cu voi, litere goale,
De nu lăsaţi limpzimile mele să zboare ?

Dar tot voi scrie, cu respirarea voi scrie,
Când Dumnezeu mi-o cere-o poezie.
Aşa sunt eu, am alunecarea de înger mult
Când pe Salvatorul meu Îl ascult!

Fluiere de luncă întorc după sălcii priviri
Ca de strigăt de împrimăvărare.
De la ziduri încolo cetatea asta-i de trandafiri
Desfăşuraţi în rafale.

Aşa ştie Dumnezeu să mă înveţe culorile:
Cu descrieri de flamuri medievale
Prin care trec şi eu cu palorile
Unui pas obosit pe o cale.

Că altfel n-aş avea haz, nu-i aşa?
N-aş avea statornicită îndemânare
De a mă ascunde în hăul ce învelea
Cavalerul trist cu o tristeţe de zale.

De atunci tot mereu cu trâmbiţe strig
Din toate puterile mele de neufragiat:
Scapă-mă din golful acesta de frig
Şi du-mă la Împărat!

Mai mult decât orice mi-ai dat aripi largi
Să pot zbura peste rămăşiţa asta de istorie,
Când valurile toate ale durerii Tu le catargi,
Iar ecoul Numelui Tău e o glorie.

Mai mult decât orice mi-ai dat un nume şi mie
Ca un căpăstru peste nechezatul unui munte.
Apoi laşi Faţa Ta peste forma din aer să fie
Fiinţă, şi să fie a mea, şi să Te asculte.

Mai mult decât orice m-ai învăţat ce-i iubirea,
Cum o-mpresoară bătaia inimii pe-nserat,
Atunci când cerurile îşi fac sângerie împădurirea
Cu lemnul reavăn de cruce, când Te-a purtat.

Aşa se fac toate mai mult ca orice şi cuprind
Omul care vrei Tu să fiu şi mă descriu
Ca pe ceva în care îngerii se aprind
Să vadă bine dacă sunt viu…

Vii şi îmi vorbeşti despre domn
Şi despre sacrificiul fără zăgazuri,
Ca şi când ar şti culoare-n vreun om
Să arunce în ploi cu răgazuri.

Mă întorc de fiecare dată
În braţul Lui şi caut neţărm şi adun
Necochilii de jar şi de diamantă
Îndurare despre care să spun.

Am sufletul ca un fel de fald în drapel
Deasupra cuceririi inimii de iubiri
Ca într-un război în care erou era El
Răstignindu-Se până la răsăriri.

Iar de acolo paşii învăţau mersul pe mare
Ca o isusă alunecare de-ncredinţări
Că în lumea de ascensoare
Eram pasăre în zburări.

Dacă n-ar fi iubire mai mult ca orice
Mi-aş lua lacrimile şi aş pleca sus pe deal
Acolo unde marginea gândului e
Amăruie de atâta real.

Aş întreba colţul verii despre culori,
Cum Dumnezeu avânta limpezimea
Unei subţirimi albe de uneori
În care-Şi descria înălţimea.

Apoi aş adormi ca un tril încheiat
Până la gât peste pasărea toată
Din care ecouri de zbor preacurat
Să mă străbată.

Şi de n-ar fi iubire, m-aş alungi
Până la-ncheietura sudorii şi toate
În lumea de linişti strâmbe ar fi
Lunecate…

Dar în Tine-i iubire mai mult ca orice
Aşa că suspedealurile au aţipit
Sub talpa ce sunată de dragoste e
Şi de mântuit.

Îl făcuse pe om, acum îl legăna, “tăcea în dragostea Lui şi nu mai putea de bucurie”, cum spune Ţefania, îl privea, glorificându-se cu el în toate părţile…

Dar parcă nu-L iubea suficient mogâldeaţa asta, boţul ăsta de lut… Atunci Dumnezeu S-a făcut un întâi martie veşnic, toată veşnicia Sa s-a făcut întâi martie. S-a deschis la piept şi a luat o fărâmă de iubire de-a Sa pe care a prins-o cu un înger în pieptul omului.

Vai, ce mărţişor frumos ai! a clipit îngerul. De atunci omul poate iubi din toată inima. De fapt, atunci a primit-o.

Pica întâi martie la Dumnezeu…

Dedic postarea asta întâimartiului Lui şi frumuseţii lăsată de El fiicelor Evei.  Şi pe asta.

***

de nu strigai s-ar fi topit tăceri
în drumul lor de dor spre nicăieri
iar nicăieriul fără sens şi rost
de nu l-ai fi numit el ar fi fost

de nu m-ai fi numit eu n-aş avea
în lumea de pământ fiinţa mea
ca un căluş peste o gură ce
nu poate bâigui că nici nu e

de nu m-ai fi numit în zori de zi
amiaza-n jur fierbinte n-ar veni
sau seara-n nostalgia florii toată
n-ar fi aşa albastră înfoiată

de n-ai fi spus cu Tine ce-i iubirea
n-ar fi avut hălad hălăduirea
şi suferinţa jertfă legănată
n-ar fi ajuns la mine niciodată

întoarce-mă-n aluatul unei pâini
pe care-o poţi lua Isuse-n mâini
s-o frângi s-o înmulţeşti şi s-o împarţi
cu glasul Tău tăcerii celorlalţi

poezia este din volumul “Ferestrele Împărăţiei”, Hypogrammos, Oradea 2006

Cum să nu Îţi mulţumesc pentru drum, când sunt de ajuns cu inima, ca orice recipient plin cu sentimente? Când oamenii nu ştiu să pornească înspre iubire decât pe jos, cu inima făcută pâlnie, cum să nu Îţi mulţumesc pentru drum?
Ne îndrăgostim, Doamne, de Tine, ca praful cald de amiezile de vară, şi nu există-n toate astea decât drum. Ca un drum spre Emaus, cu Învăţătorul pornit pe epifanii.

Pe alături trece prăpădul morţii cu zalele şi balele lui, pe alături sunt fântâni de necaz şi pierzare, cu turme de ură ce-nbelşugat se adapă, ca o demonică alunecare… Un drum pe aici, neterfelit, e ca un rid pe obrazul lui Dumnezeu, cu mine păşindu-I mereu.  Şi din toată păşirea nu înţeleg decât cum de urma-I mai abitir să mă leg.

Pe alături trec eu psalmodiind o nădejde şi nedesprinzând crucea din cer, ca să pot zbura. Pe alături de tot, ca o ninsoare cu fulgi mari, sub care pământul tresare de umbră…

Atât de adânc este fiecare pliu al realităţii, că nu mai întreb de unde vin îngerii, doar mă închin. E ca şi cum aş pune un ochi peste orizont şi altul peste inimă şi aş cânta. Din când în când nemăsor bucuria şi nu îmi mai revin. Din când în când trasez ierbi: de când eram fir, îmi plăcea să ne jucăm de-a vântul.

Dacă ar durea mai puţin, aş crede că se poate ca aurul să se facă iubire. Dar valoarea preţuirii adevărului doare. De aceea infinitul se poartă cu noi cu mănuşi: El este adevărul fără capăt, El doare şi pe El Îl doare cel mai tare. Nimeni nu se poate plimba pe Calea Lactee fără să i se respire tălpile a alb…

Doamne, robul Tău are mâini de mir până acolo că a început să pipăie glezne domneşti, iar Tu Îl sublimi ca pe îngeri. Aşa se face aceluia pe care vrea Împăratul să-l cinstească. Este mântuit, cu tot poporul neputinţelor sale. Aşa se face. Aşa se face şi atât de adânc…

“Pe când intra într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi. Ei au stat departe, şi-au ridicat glasul, şi au zis: „Isuse, Învăţătorule, ai milă de noi! Când i-a văzut Isus, le-a zis: “Duceţi-vă şi arătaţi-vă preoţilor!” Şi pe când se duceau, au fost curăţiţi. Unul din ei, când s-a văzut vindecat, s-a întors, slăvind pe Dumnezeu cu glas tare. S-a aruncat cu faţa la pământ la picioarele lui Isus şi I-a mulţumit. Era Samaritean. Isus a luat cuvântul şi a zis: „Oare n-au fost curăţiţi toţi cei zece? Dar ceilalţi nouă, unde sunt? Nu s-a găsit decât străinul acesta să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu?” Apoi i-a zis: „Scoală-te şi pleacă: credinţa ta te-a mântuit.”
Erau zece oameni şi toţi aveau o doză serioasă de credinţă. Şi toţi aveau o doză şi mai serioasă de disperare. Rătăcind permanent într-o lume ostilă, stigmatizaţi şi urâţi, simţeau lumina ca pe o baltă murdară. Se fereau de ea. Îi atrăgea dureros, iar durerea era de necontrolat, ca orice durere. Până la urmă, dacă nu-ţi aduci durerea la soare, ea îndobitoceşte şi înnegreşte. Întunecă. Dar ce poţi face cu ea, la soare…? Nu poţi decât să te bălăceşti în el. Ars în întregime, devine cenuşa în care se bălăcea Iov. Şi mai poţi ceva: poţi striga. Aceşti oameni au strigat. Au strigat şi au fost auziţi. Soarele se împarte şi el în cenuşă şi lumină. Ei stăteau în cenuşă şi strigau către lumină. Şi au fost auziţi.
Religiile lumii sunt cenuşa. Locul de unde strigă disperaţii. Şi sunt auziţi. Mai mult: li se răspunde! Şi cenuşa se face iar soare. Dar din zece oameni disperaţi, numai unul se închină şi mulţumeşte. Numai unul e mântuit de disperare. Numai unul mai recunoaşte soarele şi îl preţuieşte cu adevărat.
Experienţa cu Dumnezeu este accesibilă tuturor religiilor. Ele sunt locul de departe, locul strigării permanente, necesar, dar nu suficient. Locul unde durerea şi credinţa şi speranţa sunt amestecate într-un ţipăt care ajunge la cer, iar de acolo vine întotdeauna un răspuns.
Religiile lumii sunt locul de unde se poate auzi răspunsul. “Fă ce îţi cere condiţia în care te afli! Eşti lepros? Trebuie ca aceia cunoscători în boala ta şi cu autoritate în lume să ateste şi să mărturisească despre vindecarea ta. E o regulă clară, tradiţională, prima şi cea mai simplă. Este vorba despre odiseea înţelegerii şi exprimării omeneşti. Necesară, dar insuficientă, această ieşire la rampă, care se cheamă religie…
Numai unul! Din zece, numai unul! Ce a avut el în plus, de a descoperit drumul către mântuire? Către o altă dimensiune a credinţei, care i-a asigurat veşnicia păcii şi biruinţa total împlinită asupra condiţiei cenuşii? El a căutat închinarea. Ceilalţi s-au rătăcit, vindecaţi fiind şi atestaţi ca atare, în căile “pozitive” ale unei lumi cenuşii.
Amintirea întunericului şi experienţa ieşirii din el pot fi foarte interesante, ba chiar de natură să te facă vedetă pentru ceilalţi. Au devenit extrem de interesanţi pentru alţii. Prezentul lor, care era de fapt trecutul, prezentat mereu cu farmec, cu talent, cu înflorituri interesante, trecutul mort, acesta-i prezentul lor.
Nu-i pot condamna, n-am nici un drept. Doar venim din aceeaşi cenuşă… Nu vreau decât să termin ce am de făcut. Vreau să mă închin. Şi să-l slăvesc pe Domnul. Nu sunt eu obiectul slavei, nu pe mine trebuie să mă admire lumea, ci pe El. Vindecarea mea nu e meritul meu. Numai unul…! Ceilalţi nu mai recunosc închinarea adevărată…Dacă e să fie numai unul, atunci vreau să fiu eu acela! Singurul loc unde pot face asta este la picioarele Lui.
Sunt multe religiile lumii. Cenuşa strigării e peste tot. Locul e larg şi drumurile multe. Experienţe supranaturale, din plin. Răspunsul e al lui Dumnezeu, nu poate fi confundat. Îngerul de lumină poartă o pecete clară. Dar sunt din cei cărora cenuşa le-a devenit o a doua natură. O iau cu ei… Ea este reală, au mai rămas leproşi pe lume… Nu a dispărut lepra, numai aia de pe noi… Nevoia de cenuşă e aceeaşi, în dimensiunea aceasta. Uzurparea poziţiei îngerului de lumină s-a petrecut pe neobservate în nouă din zece cazuri. Statistica cenuşii!
Eu vreau să mă închin şi e un singur loc: la picioarele Domnului. Vreau să-L slăvesc pe Dumnezeu pentru ce s-a întâmplat cu mine, şi e o singură poziţie “dreaptă”: “Cu faţa la pământ”. Şi o singură cale: înapoi! Către Sursa luminii.
Locul comun al tuturor religiilor lumii e credinţa. O credinţă confuză, neexperimentată. Apoi vin experienţele care o confirmă. În cenuşă e loc şi pentru scântei. Nu vreau doar să duc lumii nişte scântei, chiar dacă sclipesc şi fură ochii. Eu vreau lumina, m-am săturat de  cenuşă. Scânteile vor redeveni cenuşă, în scurt timp, fără focul sursă. Vreau să rămân lângă foc. O religie e necesară, dar insuficientă. Să lucrăm minunat e necesar, dar nu e suficient… Unde e sursa?
Adun şi împrăştii scântei. Dar vreau să fac asta eliberat de cenuşa vremelniciei, mereu lângă sursa de alimentare. Ceea ce numim „viaţă creştină” este un loc al strigării. Dar este tot cenuşă. Putem străluci ca scânteile în întuneric şi putem auzi răspunsul lui Dumnezeu. Să nu ne amăgim: nu e suficient. Este numai o primă şi confuză legătură cu focul, iar trăirile noastre pot fi scântei de experienţă. Experienţă reală, excepţională, acaparatoare, dar scântei… Eu vreau să ard cu adevărat. Vreau mântuirea!
Numai unul din cei zece leproşi a acces la mântuire, deşi toţi au strigat… Religiile lumii sunt locul de departe. Pot fi experienţe cu Dumnezeu care să nu ducă la mântuire. Există un singur loc de închinare adevărată: la picioarele Domnului Isus. Şi o singură poziţie acceptată: cu faţa la pământ!

***
că eram trist ca un căpăstru căruia i-a murit măgăruşul
n-ar fi însemnat nimic în lumea fără căpestre
dacă nu ar fi fost zilele în hamurile lor să alerge
şi dacă nu ar fi un grajd undeva un staul
ca o pricepere de rosturile lumii şi de celălalt
aşa ca o intrare în ierusalim

că eram trist că eram trist că cine ştie
măgăruşul acela putea fi condiţia mântuirii
în lumea purtătorilor de Dumnezeu

Vraja Ta

Pun aer blând şi ani de îndurări
Poruncă între mine şi durere.
E tot ce mi-a rămas din înfruntări,
Când viaţa mea din vraja ei mă cere.

Desprind altoi de pasăre zburând
Deasupra veştejitelor cărări
Şi uit mereu că şi Tu, oarecând,
Călătorit-ai anii zburători.

Când n-am minune, parcă sunt pământ
Des clătinat de grote şi ponoare.
Salvează-mă din nou în legământ,
De câte ori îndepărtarea doare.

Un greu urcuş de lung calvar îţi sunt,
Dar ultim adăpost e crucea Ta :
Acolo vreau s-ajung în aer blând
Şi vraja Ta să fie viaţa mea.

Oare nu-i mâna Ta şi când zbor peste munţi
Şi când lespedea grea a durerii-mi asculţi ?
Sau când frica îmi dă năruită perdea
Peste tot ce-mi îngăduie dragostea Ta ?

Oare nu-s ochii Tăi mângâiatul pervaz
Unde-aşez legământ al iubirii obraz ?
Şi de-acolo nu vezi suferinţă şi râs,
Orişicât m-aş afla în tăcere ascuns ?

Trec încet ca un om prin câmpii de amar
Şi mă-ntreb uneori dacă sunt în zadar,
Sau atât cât povestea ce o spune în vânt
Pomul rupt, năruit de furtuni la pământ…

Dar atâta mai ştiu, că şi inima mea
Când urca pe Golgota, ca pe-un spin o ierta.
De atunci se încheg rane multe în dor
Cum se-ncheg biruinţi vindecările lor.

Doamne, Te chem de departe şi de aproape
Ca o pasăre ce-şi cheamă vârful de munte.
Furtună înnodând între ape
Pasul Tău lunecând ca o punte.

Chem deznădejdea nefiinţei mele de-a fi
Măcar lacrimă de magdalenă, dacă nu un picior de al Tău
Strâns de iubire ca bănuţii pentru pâinea ce-n zi
Desparte pe mâine de hău.

Şi din toate astea înţeleg visul despre scântei:
Cât de mult le iubeşte flacăra, de le dă viaţă
Şi foame deplină şi duh din duhul ei
Şi în cenuşi o nouă dimineaţă.

Dar cel mai mult înţeleg că am nevoie de Tine
Ca o pasăre ce-şi cheamă vârful de munte.
Atunci îngerii vin în salturi senine
Ca să asculte.

„După ce le-a spălat picioarele, Şi-a luat hainele, S-a aşezat iarăşi la masă şi le-a zis: „Înţelegeţi voi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiţi „Învăţătorul şi Domnul” şi bine ziceţi, căci Sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi Sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora.”

Nu vreau să spun de la mine. Nu sunt eu învăţătorul cuiva, ci El. Cum se face asta? Vreţi să mai spun odată ce şi cum cu viaţa mea? Bine, e valabil pentru mine, dar Învăţătorul e Acelaşi. Sau nu…? Cert e că a ştiut să mă facă să înţeleg. „Îţi explic până-nţelegi.” mi-a spus, şi mi-a pus în mână Cartea.

Nu ştiu exact cum se termină, sunt la început. Apoi trebuie să trec clasa. Sau să rămân repetent definitiv. Că asta ar fi alternativa. Dar sunt ambiţios. N-am de gând să rămân repetent. Şi îmi iubesc Învăţătorul. Aşa lecţii frumoase ţine… Nu concep să lipsesc de la vreo oră de-a Lui. El ştie tot. Toate lucrurile au fost făcute prin El şi pentru El. Mă învaţă despre mine şi despre soare, despre univers şi despre bunele maniere. Îmi arată cum să ţin furculiţa când tremur de frigul lumii. Mă învaţă cum e orice întâmplare domesticită şi înhămată la căruţa Lui. Apoi mă trimite în sat să anunţ lumea să se pregătească de nuntă. Va avea o nuntă ca-n poveşti. Mai trebuie să fie gata mireasa… El e gata de mult.

Îmi place promptitudinea Lui. Nu lipseşte niciodată când Îl rog să mă asculte. Când vorbim, mă lasă să spun tot ce am pe suflet, apoi mă ia de după umeri şi îmi zice: „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor! Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi! Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul! Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi! Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă! Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu! Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu! Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor! Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe proorocii, care au fost înainte de voi.”

Atunci chiar sunt fericit. Nu ştiu exact de ce, de sărac în duh, de blând, de neprihănit, sau de prigonit. Sau de toate-odată. Dar ceva-ceva trebuie să fie, dacă sunt fericit… Nu L-am văzut aşa mereu. Poate nici voi nu-L vedeţi aşa. Atunci cum vreţi să fiţi fericiţi?

E Învăţătorul meu în problemele mele cele mai intime. Desparte măduva şi rărunchii sentimentelor şi gândurilor mele cum despart eu oile de capre, aşa de bine mă ştie. Şi pe tine te ştie la fel. Şi are o putere, cum numai Împăratul Împăraţilor poate avea. Şi chiar asta şi e. Împăratul Împăraţilor şi Domnul Domnilor. De cine să mă tem? De cine să-mi fie frică? Este Domnul universului meu interior ca şi al universului care mă înconjoară. De la înălţimea crucii Lui se vede veşnicia ca-n palmă. Şi ea i se arată curăţată de rău şi de păcat. Normal că sunt şi eu acolo. Şi tu. Ştiţi care e proba trecerii clasei, la şcoala Lui? Suitul pe cruce! Abia atunci vom vedea curăţenia făcută de El.

Trebuie doar să vrei. Să vrei să fie Învăţătorul tău. Dacă accepţi asta, devine Domnul tău. Şi al întregii realităţi în care te mişti. Şi cea dinăuntru şi cea din afară. Şi firele unei ţesături minunate se leagă ca-ntr-un tainic război de ţesut. Iese un ştergar de şters picioarele celorlalţi, de nici nu-ţi închipui! Sau o cămaşă de tras la sorţi care te va condamna veşnic. Ce faci tu, cât El e pe cruce? Te joci cu zarul vieţii tale, jinduindu-I cămaşa? Nu-ţi dai seama că El Este şi rămâne Domn? Mă întreb şi te întreb.

Îi spunem Învăţător şi Domn, dar ne jucăm cu zarurile întâmplărilor măsluindu-le astfel încât ceilalţi să creadă că măcar cămaşa Lui ne aparţine… E bine cu El pe cruce, Gloria Îi e la pământ şi poate fi terfelită, apoi însuşită de noi. Groaznică înşelătorie! El e viu. El e Domn! Ne cheamă la nuntă. Cu ce ne îmbrăcăm? Vom avea curajul să-I purtăm cămaşa?

Mulţi oameni cred că e suficientă o religie tradiţională. Sau că experienţele minunate, unice, ale unei întâlniri cu Hristos sunt de natură a conferi mântuirea urmărită. Se înşeală. Şi înşeală şi pe alţii. Căci acolo unde păcatul îşi pierde semnificaţia, mântuirea şi-o pierde şi ea pe a ei. Învăţătorul mi-a spus altfel. Dacă vouă nu vă spune tot aşa, înseamnă că cineva a greşit şcoala. E grav, să greşeşti şcoala. De ce nu ne trimitem copii singuri în primele zile când merg la şcoală? Eu, de pildă, n-am avut curajul să-i trimit pe-ai mei singuri. Unii chiar preferă un învăţător anume, se luptă ca odrasla să ajungă în clasa acestuia…

Doamne drag, de ce plâng ploile atât de des
Încât anii mi se par de neînţeles?
Pe cine-am lăsat la cârma bărcii din inima mea,
De se îneacă totul în ea?

Ca o izbire de un eucalipt într-o oază,
Aşa vin îndurările şi mă veghează…
Eu cred că baierele luminii se rup
Când ochii mei de tăcere se-astup.

Dar uit că poţi vorbi şi cu genele mele
Când îţi aminteşti, în iubire, de ele:
Tu eşti Acela ce le închizi ca pe mere
În două îndelungi emisfere.

Apoi le dai îngerilor să le îndoaie,
Genele mele, peste dureri, ca pe-o ploaie.
Rămâne doar îndurarea Ta să mă dumirească
De ce îţi mai trebuie povara mea omenească…

Dacă aş şti de unde vin gândurile şi câte dintre ele nu sunt ale mele, aş şti ce e aia „revelaţie”. Dar nu ştiu. Nu ştiu acum. Probabil că voi afla atunci când Îl voi vedea pe Stăpânul revelaţiei. El spune în Isaia: „Căci gândurile Mele nu Sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu Sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât Sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât Sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre.”
Până atunci îmi dau tot felul de răspunsuri la tot felul de întrebări. Scriu la jurnalul acesta şi mă gândesc că nu-l voi termina niciodată. Cine se apucă de scris iubirea, nu-i dă de capăt. Din simplul motiv că iubirea e mai mare decât oamenii şi nu încape în viaţa lor decât peste… Adică plutind. De fapt, iubirea este altceva decât sunt oamenii şi nu li se supune. Doar când este găsită prin credinţa vie, făcătoare, frăptuitoare… „Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni…” Slava e a Domnului. A Lui e Gloria, a Lui e lauda. Numai El se poate lăuda!
Dar de unde-mi vin gândurile, până la urmă? Care e cuibul lor? Unde se duc? Păi… în alte gânduri. Se tot plimbă în mintea mea, sau stau şi aşteaptă până devin fapte. Sau pier în uitare. Eu aleg care din ele devin fapte. Faptele bune sau faptele rele au fost mai întâi gânduri. Gândurile posedă o energie extraordinară. Pot omorî pe cineva.
Dumnezeu Îi spune lui Cain înainte de a făptui fratricidul: „Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.” Cum adică? mai întrebam aici. Când faci răul, acesta nu e păcatul însuşi? Păcatul nu e înăuntru, doar pândeşte la uşă? Devine dorinţă care se ţine după tine, are voinţă şi energie proprii? Şi poate fi stăpânit?
Dacă ai mâncat aguridă… De-aia ţi s-au strepezit dinţii! Cam aşa cred eu că vine. „Vezi, omule? Acum vezi urmarea neascultării tale? Ai vrut să fii ca Dumnezeu, să cunoşti binele şi răul. Acum ştii. Ştii, cu preţul neascultării, a ignorării cu bună ştiinţă a Legii lui Dumnezeu. Acesta este răul. Păcatul era unirea cu înşelătorul.… De-acum el va pândi mereu la uşa cărnii şi sângelui. Gândurile tale vor deveni arme ale unei permanente lupte între binele şi răul pe care le-ai cunoscut şi vor duce la pieire veşnică. Tu vei fi arena acestei confruntări. Dar poţi învinge, dacă vrei. Dacă vrei suficient de tare.”
Domnul vedea înfruntarea aceasta. Vedea eforturile supraomeneşti, supranaturale, de distrugere, ale răului. Vedea şi încercările bietului om de a stăpâni stihiile vrăşmaşe din propria-i fiinţă nevolnică. Vedea urmările căderilor repetate şi vedea abandonul definitiv al amărâtului. Vedea şi Îl durea. Îl iubea pe om cum numai un Dumnezeu poate iubi. Cu toată veşnicia Fiinţei Sale.
„Uite, a zis. Acesta este Fiul Meu preaiubit… Cel care va ridica păcatul, va scoate răul din creaţie… Credeţi în El şi veţi scăpa. Nu mai aveţi acuitatea de la început a simţurilor, dar vi-L dau pe El ca să credeţi. Să-l puteţi stăpâni pe amăgitorul şi dorinţele lui pătimaşe de distrugere şi ură.”
Cum, veţi spune, înseamnă că iubirea pentru Fiul Său nu era tot atât de mare ca iubirea pentru noi? Dragii mei, nu adunaţi mere cu găini! Iubirea de Fiul Său era iubirea Lui Dumnezeu de Sine, Gloria Sa Însăşi, la care trebuia să renunţe ca să o poată recâştiga, să-Şi asume chipul şi asemănarea, să se facă om, să sufere toate repercursiunile presupuse de înstrăinarea umană, de păcatul nostru, El, Cel fără de păcat, pentru a ne face nouă posibilă credinţa. Pentru a arunca vina în marea uitării. Să rămână în imposibil şi inutil fiinţele cele imposibile şi inutile. Nerostirea să nu se amestece cu rostirea, le vremea împlinirii Planului…
El a semănat grâu bun şi curat, în ţarina Sa, dar iată-l amestecat cu neghină. Va veni însă vremea secerişului.
Iubirea faţă de lume este altceva. De aceea nu pot fi comparate. Iubirea faţă de lume este Glorificarea. El a ales, iar alegerea Sa este veşnică. Oamenii au această menire de care nu pot scăpa datorită iubirii Sale decât în „mânia” unui autoblestem veşnic: menirea de a-L mărturisi şi de a-I slăvi Numele.
„Pentru Numele Meu, nu pentru faptele voastre, v-am salvat şi încă vreau să vă salvez.” Ce înşelătorie, mântuirea prin fapte…! Dar oamenii fug de iubirea aceasta datorită împietririi inimii lor. Ce dispreţ faţă de o iubire atât de mare! El nu Se schimbă. El este acelaşi ieri şi azi şi-n veci. Doar faptele noastre se pot schimba. Se pot schimba, dacă mintea noastră se schimbă.
Cum? Voi ajunge şi acolo, cu voia Lui. Acum vorbeam despre gânduri. Domnul Isus spune că „…ori şi cine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui.” Nu aspectul particular al problemei ne interesează acum. Ci vom vorbi despre altceva… Despre un salt semnificativ.
Când Dumnezeu îi vorbeşte lui Cain, admite că răul există, că s-a împământenit, aş spune… Că inima omului este împietrită. Că omului îi trebuia o Lege… Până la urmă semnul lui Cain este un prototip al acestei Legi. Dar Domnul Isus era Salvarea. El era eliberarea de sub faptele Legii ca singur şi veşnic împlinitor al ei. Şi El era Acela care despietrise această inimă împietrită a omului. De aceea putea ea fi privită ca responsabilă, acum. Fiindcă El o făcuse aidoma inimii lui Dumnezeu, pe placul Lui. O inimă creatoare.
Un gând al ei este, înaintea cerului, o faptă purtătoare de semnificaţii veşnice. Este purtătoare de Hristos şi trăieşte în Hristos. Este o inimă de Cuvânt. Gândurile ei prind viaţă. Nu mai este o inimă de piatră. Dar asta se întâmplă numai prin Hristos. Nu prin faptele firii, ale cărnii. Ea este neputincioasă. Acum inima omului poate fi văzută de Dumnezeu şi în înăuntrul ei. Nu mai e de piatră. Iar acolo se acund gândurile. Poftele… Dorinţele păcatului. Numai credinţa le poate învinge. Numai duhul plin de râvnă pentru fapte bune… Duhul modelat de credinţă…

Aerul mi se mai pare atât de adânc
De când mă respiri Tu, Alergătorule!
Am devenit rarefiat şi înalt ca un crâng
În care cerbul e viu şi izvorul lui e.

Am fiecare bucurie lipită cu îngeri
Direct de piept, ca o vitejie.
Mi-am alcătuit întregimea din frângeri
Când Tu ai numit poezia să fie.

De atunci, de fiecare parte a unui deal
Urcă Alergătorul cu premiul pe umeri:
Parcă e mântuire şi parcă e atât de amar
Durerile ce sunt să I le numeri.

Ca niciodată, umbra va fi cu raza
Şi împreună mă vor denumi, ca şi când
Secerătorul îşi aleargă în inimă coasa
Secerând pulsul ei de pământ.

Apoi firea mea e dezdoită
Şi mă respiră ca pe un aer adânc
Alergătorul, cu alergarea lui dăruită
Ca să-L ajung.

Eram singur şi sufletul îmi era ca un ecou
Al iubirii din naşterea aceea din nou.
Singur în liniştea însufleţită de îngeri subţiri,
Trăgători în frumuseţe cu ghiulele de trandafiri.

După ce a trecut Dumnezeu pe acolo, apa vuia
De paşii minunii călătoare peste furtuni.
Din deziluziile poverii o libertate scăpa:
Doamne, din ce în ce mai adâncuri viaţa mea s-o aduni.

Şi de atâta îndrăgostire mă chemai ca pe Tine,
Atât de apropape că pleoapele noastre se atingeau
Ca mersul acela pe ape cu o tandră neadâncime
În care doar ucenicii Tăi încăpeau.

Da, eu am şi acuma tălpi care se arcuiesc
Ducând urma valului ca pe-o grimasă
A scufundării în larg a oricărui gând pământesc,
Dar ştiu că merg către casă.

Omul nu işi este viaţa, ci o are. O posedă o vreme. Domnul Isus Şi-a încredinţat duhul în mîinile Tatălui, când a fost răstignit. Duhul omului nu va rămâne veşnic în el. În lutul Adam, Dumnezeu a suflat suflare de viaţă… Ceva ce nu era de lut. Viaţa cărnii noastre nu e carne. Psihicul nostru nu e “materie superior organizată”, cum ne învăţau în şcoală pe vremuri. Sufletul omenesc nu poate fi recuperat de omenesc. Nu au aceleaşi coordonate existenţiale. Carnea e lut devenit păcătos, neveşnic. Nu există şanse sa fie recuperată prin carne şi faptele ei. Fiindcă duhul din ea nu e ea. Viaţa poate fi recuperată doar de duh. Adică de aceeaşi entitate care a dat-o. Suflarea de viaţă era emanaţia Duhului. Dumnezeu este duh. El suflă viaţă. Suflarea asta animă carnea, lutul. Apoi El îşi retrage darul. Urmările păcatului omenesc distrug carnea, oricât am incerca s-o păstrăm şi s-o dregem. Omul, chiar dacă nu se consideră păcătos, tot îmbătrâneşte şi, în final, moare. Ce l-a adus aici? Ceva care alterează lutul. “…omul nu e decât carne păcătoasă” spune Dumnezeu. El nu e viaţa lui, el o are. Dar o poate perverti. Legătura cu lutul păcătos o murdăreşte şi o condamnă la despărţirea de Dătător.

Singurul Om fără păcat, Isus Hristos, purta cu Sine singura frământătură de lut necorupt rămasă în univers. De aceea distrugerea ei a însemnat cu totul altceva decât ar însemna moartea unui om obişnuit. De aceea moartea Lui are valoare mântuitoare. Eliberarea vieţii dintr-o carne fără păcat refăcea un echilibru cosmic: viaţa a fost încredinţată iniţial unui lut fără păcat şi trebuia să se întoarcă de la un lut fără păcat, la  Cel care a încredinţat-o. Cum se răsfrânge asta asupra mea? Prin credinţă, nădejde şi dragoste. Devenind conştient de perisabilitatea cărnii mele, caut instinctiv un punct de sprijin. Singurul e viaţa mea, care nu e a mea, fiindcă e legată de perisabil. Dacă eu cred în Singurul Om care a reîntors la Dumnezeu viaţă curată, cred în puterea recuperatoare a lui Dumnezeu. Voi recunoaşte starea mea păcătoasă, dar voi avea asigurarea că va fi iertată şi voi avea îndrăzneala să cer relegarea de Dumnezeu şi să desprind viaţa mea de carnea mea, pentru a I-o retroceda curată, nepătată, aşa cum a dat-o. Pentru asta a fost nevoie de Omul Isus Hristos. Când El striga “Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” vedea viata din El reîntorcându-se la Tatal. Moartea Sa era ceva ce nu făcea El, ci Tatăl. Asta ca, în cazul morţii noastre, să avem parte de împlinirea vieţii prin reîntoarcere la  Cel care a dat-o, nu de desplinirea a ceva făcut bine şi veşnic de Dumnezeu: desfacerea forţată a facerii dintâi a lui Adam cel perfect, creat să dureze, dar care a ales neascultarea, compromiţând lucrarea divină şi aruncând-o în vremelnic. Pentru că păcatul e o paranteză în veşnicie. Ceea ce numim “istoria omului”, asta e.

Isus a ales ascultarea. A ales sa se sfârtece El, fără motiv, pentru a anula puterea sfârtecării. Cum spuneam, procesul se desăvârşeşte, la nivel personal, prin credinţă. Daca eu cred asta, atunci voi acţiona în sensul acestei credinţe. Adica voi vedea starea total coruptă şi vrednică de distrugere a propriei cărni: toţi murim, de ce să ne ascundem de asta? Apoi vom înţelege acţiunea regeneratoare a jertfei de pe Golgota: viaţa şi-a ragăsit posibilitatea de reîntoarcere la Dumnezeu, şansa asta există şi pentru mine, iar El doreşte şi sprijineşte această recuperare. Viaţa mea ştie acum ce vrea. Tânjeşte după sursa ei, fuge de păcatul cărnii, se desprinde, mereu mai puternic, de tot ce o lega de lutul păcătos. Nu, nu e doar puterea exemplului. Isus a deschis Calea. El e uşa. Prin El se poate accede la Dumnezeu. Moartea pe care a învins-o El nu e moartea cărnii, ci perpertuarea stării de corupere a vieţii şi aruncarea ei definitivă în haosul păcatului…

Măi, dar omul ăsta vrea să spună ceva, sau doar să se audă vorbind? se pot întreba unii.
Nu-i nimic, iubirea ţine cu mine. Nu ţine de mine, adică nu hotărăsc eu. Dar ţine cu mine. Adică Se gândeşte şi la mine când hotărăsc alţii. Sau eu cu ea. Adică mă gândesc la El atunci când iau o hotărâre. Înseamnă că ţine şi de mine… Iubirea este una singură şi adevărată. Ea nu poate decât să ţină cu mine. Cu noi. Adică şi cu tine. Cu toţi oamenii. Cu lumea. Iubirea ne vede intrând sau ieşind în şi din ură, şi-o doare sau o împlineşte calea pe care-am apucat.
Ea, această iubire care este Dumnezeu Însuşi, a generat propriul Său Plan al realităţii creaţiei, faţă de care are propria Sa atitudine, care nu poate fi decât de comunicare. De relaţie pornită din iubire, zidită din iubire, împlinită în iubire şi radiind iubire. Dumnezeu nu Se joacă. El nu face nimic gratuit sau fără sens. Atunci, ce sens au toate…?
Spuneam, citându-l pe psalmistul şi regele David, că Dumnezeu spune şi se face, porunceşte, şi ce porunceşte El ia fiinţă. În cartea prorocului Isaia, Domnul zice

: „De multă vreme am făcut cele dintâi proorocii, din gura Mea au ieşit, şi Eu le-am vestit: deodată am lucrat, şi s-au împlinit.” Eu pot gândi fiinţa, dar nu o pot face. Eu pot spune „floare-albastră”, dar nu o pot crea. Nu o pot duce la îndeplinire. O pot rupe, dacă asta vreau. Aşa cum pot rupe pacea din lume, aducând pustiirea unui război.
A spus-o Dumnezeu, această viaţă. Această realitate a prorocit-o El. Eu nu văd decât una din vieţile mele posibile, pe aceea care mi se întâmplă. Dar ele sunt în număr infinit. Sunt gândite de El. La El nu există tăcere. Adică gânduri neîmplinite, lapsusuri…
Gândurile Lui sunt vii. El le-a analizat şi a văzut finalitatea fiecăruia. Şi S-a pronunţat. A ales. Acesta este planul Meu, a rostit El. Alegerea Sa a fost rostirea Sa. A transferat unul din gândurile Sale din virtual în real prin creaţie. Pe acela care corespundea întocmai, în finalitatea lui, Fiinţei Sale.
Hei, dar spuneai că toate gândurile Sale au viaţă. Ce s-a întâmplat cu acelea nerostite? veţi întreba. A mai fost cineva care s-a întrebat. Era acolo, admira toată această glorie manifestându-Se, vedea puzderia de gânduri divine refuzate rostirii creatoare… Dar e păcat, s-a gândit personajul nostru, de atâta gândire irosită în virtual. Ia să fac eu ceva cu toate aceste gunoaie divine…! Şi a pus mâna pe ele. S-a identificat cu ele cum S-a identificat Dumnezeu cu Planul Său. Dar tot fără chip erau. Fără chip şi asemănare. Şi cei doi s-au făcut una, în pieire. Amăgitorul şi gândurile imposibile ale lui Dumnezeu. S-au făcut una. Biografii de ieri, de azi şi de mâine, infestate de pieire.
Numai că Dumnezeu alesese Adevărul. Toate acele „resturi” de veşnicie, toate acele alternative la existenţa aleasă de El erau minciuna. Desigur, erau tot Dumnezeu, dar erau gândite de El ca imposibile. Nu au ajuns rostire de Sine a Lui, nu puteau fi Cuvânt divin.
Erau doar tăcere care nu avea să existe vreodată. Erau opusul Cuvântului. Aşa, personajul nostru a devenit tatăl minciunii. Dacă Cuvântul este Adevărul, atunci minciuna nu poate fi decât nespunerea acestui Cuvânt, nealegerea Lui. Atunci şi aşa a fost alungată minciuna din prezenţa lui Dumnezeu. Iar unirea cu biografiile pământeşti i-a asigurat căderea ca de fulger, pe pământ… În sfârşit, devenise stăpânitor al veacului acestuia. Toată creaţia părea a-i aparţine. Dar nu mai corespundea intenţiilor lui Dumnezeu. Devenise ireal şi dăunător. Era inutil slavei Sale. El credea că a devenit Dumnezeu.
Cu înşelătoria asta a sedus-o pe Eva. Rezultatul îl ştim. Omul a devenit din instrument al Glorificării divine, subiect al pendulării materiei între bine şi rău. Fiindcă realitatea n-ar avea dimensiuni morale fără subiectivitatea noastră. A devenit, din chipul şi asemănarea Adevărului absolut, pur şi simplu un alt chip şi o altă asemănare: a aceluia care-i deschisese orizontul cunoaşterii prin sine şi pentru sine.
Toată creaţia îi este datoare minunatei rostiri de Sine a lui Dumnezeu, a alegerii Sale de a-Şi manifesta Gloria. Alegere ce a generat un Plan. De a-Şi exprima obiectivitatea absoluta a Sinelui Său, a subiectivităţii Sale. Tot ceea ce a ajuns la existenţă reală, concretă, obiectivă, a ajuns datorită rostirii Lui. El nu putea rosti minciuna şi n-a rostit-o. N-a ales suferinţa, pentru creaţia Sa. Nu a numit răul. Le-a ştiut cum ştie totul. Binele şi răul… Unul din pomi. Din cei doi pomi sădiţi de El în milocul grădinii. De El, Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul. Între aceste coordonate suntem şi noi, derivând în bărcile sparte ale subiectivităţilor noastre…

Vii îndurându-Te şi nu mai pleci
Şi îndurarea Ta toată rămâne cu Tine,
Ca-ntr-o pădure umbrite poteci
Cu frunzele serpentine.

Cum să Te văd mai bine de-atât?
În orice izvor, căprioarele
Zidesc oglinzi în care se-avânt
Luna şi soarele.

Stau între ani ca o zi de-nceput
De iubire mai vie, mai pasăre
Zburată în inima unui sărut,
Ca văpăile-n flacăre.

De aici doar purced a afla viscoliri
De o sfinţenie îmbrăţişare
Cum doar Dumnezeu deveniri
În Sine-ale omului, are.

Pe braţele Tale ca pe un râu curg în zori,
Seara pe maluri aprind căuşu-nchinării,
Împart în dreapta şi-n stânga omeneştii fiori
Cum apusul împarte raze la marginea zării.

Nu mai dor pe nimeni şi nu mai înţep nicăieri,
Alunecarea asta a mea pe braţele Tale
Între sinucigaşele zile de ieri
E ca o corabie de scăpare.

Şi vreau cântecul meu să se audă până la cer,
Vreau limpezimea sumesului de izvoare curate
Din care să-mi fac însetării un colier
Şi să îl dăruiesc închinării să-l poarte.

E ca o flacără în furtună această iubire
În care palma Ta mă adună.
Dă-mă, Doamne, întreg, neştiirii de ştire
Despre ce să mă-ntâmple şi ce să mă spună…

Acopeream cu umbra mea umbra tuturor istoriilor de pământ şi strigam până la dimineaţa neiertătoare: cine eram eu, să am pentru toate cuvânt? De ce eram doar semne de-ntrebare? Veneau să-mi răspundă viezurii unei realităţi înglodată-n dureri, vânaţi de neruşinare, cu transpiraţie, cu ardoare, de câte o floare.

Din zilele de ieri ieşeau absolvenţii iluziei scărpinându-şi fiirea cu trenuri de dor… De nicăieri ieşeau orele lor. Doamne, nimeni nu mai înfgaimă nici o-nchinare în această pierzare? Balele îndelungi ale bolţii albastre sunt uneori ferestrele noastre. Unde pui Tu neaua, Doamne, să o găsească derdeluşul iubirii mele, unde o pui?

Şi întrebând, aripa mi se face pământ. Ochii îmi strecoară culori, le face bune de băut cu răsturnare şi cu palori. De aici încep să pot să-nvăţ zbor, zbor şi păsări întregi cu rămurelele lor. De aici începe suirea în desfinit, acolo de unde iubirea mea a venit.

***
dincolo de aer se înalţă cetatea
către care îmi duc turmele dincolo de înalt
cu albul făcut strună de arc lânceziu
deasupra dorurilor ca epitelii ale luminii

încet străbat ca un castel verticalul
creneluri gândurile ascund cuiburi de lănci
doar albă ca zăpada iubirii mele mai ştie
aripi să ţeasă lebedelor abandonării

doar de acolo după ce plâng mai ales
şi m-ai ales şi m-ai întors în mântuire
ca pe frigărui moi pe grătar că doreai tare
să mă tot mesteci ca pe unul neprihănit Dumnezeule

Biserica este în lume. Pocăitii sunt în lume. Răul şi binele sunt amestecate. Grâul cu neghina cresc împreună. E vina grâului? E vina Semănătorului? Cioara urii şi-a lăsat seminţele peste tot. Ce să facem, dacă şi astea răsar şi se îngraşă sub aceleaşi ploi ca şi grâul? De ce să călcăm în picioare şi să distrugem lanul, numai fiindcă nu vedem exact acum care-i grâu şi care-i neghină? Ce unii numesc “politică eclesială”, poate fi dragoste de fraţi. “Fund raising” – unduirea sub bătaia vântului. Sponsorul din America – sperietoare de ciori…

Da, nu toate lucrurile sunt frumoase. O sperietoare de ciori nu e frumoasă. Dar e utilă. Ce treabă are grâul, decât să rodească? Ca şi neghina, de altfel. “După faptele lor îi veţi cunoaşte.” Nu m-am simţit niciodată pe deplin împlinit de nişte dogme, aşa că pot fi caracterizat ca “ciudat”, de către unii care se mulţumesc doar cu teorii şi forme goale. Dar mă simt dorit şi fericit să fiu într-o biserică, fiindcă nu mă duc acolo ca să văd oameni. Dacă m-aş duce să văd oameni, bârna din ochiul meu ar creşte până m-ar acoperi. Iar eu aş crede că sunt paiele din ochii fraţilor mei. Acolo ne găsim cel mai bine, eu şi cu Domnul meu. Şi când mă găsesc cu El, sorb ploaia dragostei, grăsimea lanului, şi mă satur. Sunt în lan şi sunt în siguranţă. Singurătatea de fir rebel, ameninţarea frângerii sub un vânt mai puternic, m-au obosit. De ce să devină paiul din ochiul meu, bârnă în ochiul fratelui meu?

Dumnezeu mi-a dat răspunderea firului de grâu: să privesc soarele, să încolţesc, să cresc, uneori cu neghina alături, să mă sprijin de celelalte fire, când bate vântul (ce dacă sunt şi de neghină, important e să rămân în picioare!) şi să fac rod. Să hrănesc şi pe alţii, adică. Şi neghina face rod. Dar rodul ei dăunează. Până la seceriş…

Există în centul oraşului nostru o toaletă publică. Povestea ei – numai anecdotă, sau nu chiar – sună cam aşa: se zice că un grec pripăşit pe meleagurile noastre, un om care a crezut în noroc şi şi-a tocat averea la tot felul de jocuri, fără să ajungă vreodată să se îmbogăţească, a mizat, chiar şi pe patul de moarte, pe un bilet de loterie, rugându-se, ca întotdeauna, norocului. De data asta zeul i-a fost favorabil şi omul a câştigat o mare sumă de bani. Dar cum tocmai urma să-l întâlnească personal pe acest zeu al lui, a lăsat banii cu limbă de moarte pentru construirea toaletei publice, ca toată lumea să vadă ce hazna e norocul!
Romanii – şi nu numai ei – se închină norocului mai mult ca oricând. Firmele uzează de el pentru atragerea clienţilor, oferindu-le altare sub capacele de bere, pe etichetele de cafea, până şi pe abţibildurile petru copii. Nu mai vorbesc de mijloacele media…. Ce să mai zic de cazinouri, sau alte asemenea…
Zarurile sunt cuburi făcute să stea în echilibru. Dacă le arunci, ele vor cauta echilibrul. Aşa că întotdeaua vor avea o faţă ascunsă… Exact aceea pe care se bazează echilibrul. Aceasta întotdeauna pierde, la oameni. Oamenii mizează mereu pe ce se vede, pe ceea ce e mai neimportat în menţinerea acestui echilibru. Apoi, acolo unde ceva se pierde, se acunde, nu e lucru bun, nu? E corect să mizam pe ce nu se vede?
La Dumnezeu, nimic nu poate fi ascuns.
Dar şi El a folosit zaruri! vor spune unii. Ce erau “urim şi purim”? N-au tras soldaţii romani la sorţi petru camaşa lui Hristos?, că aşa ne spune Biblia. Ucenicii n-au ales prin tragere le sorţi un alt tovarăş în locul lui Iuda? Ce, noi nu putem face tot aşa?
Nu ştiu, nu e uşor de înţeles… Ce spun, aia cred şi aia trăiesc.
Dumezeu a creat un univers care poartă în sine legile Lui şi pe care îl guvernează. El intervine dupa planul Lui. Ele însele, aceste legi, slujesc planului Lui. El ştie cine e ucenicul potrivit şi le arată ucenicilor, dupa credinţa lor. Şi dacă ar fi folosit alt procedeu, tot Matia câştiga. El ştie cine e soldatul roman care e demn să poarte cămaşa lui Hristos şi arată asta zarurilor care se învârtesc. Tradiţia spune ca acest om a devenit creştin.
El stie pe cine să lege si pe cine să dezlege, ca planul Lui să meargă înainte. Dumnezeu nu are gustul riscului şi nu face experienţe. El este Însusi Planul lui perfect. Nu ajunge?
“Dar pe voi, care părăsiţi pe Domnul, care uitaţi muntele Meu cel Sfânt, care puneţi o masă „Norocului” şi umpleţi un pahar în cinstea „Soartei”, vă sortesc sabiei, şi toţi veţi pleca genunchiul ca să fiţi junghiaţi; căci Eu am chemat, şi n-aţi răspuns, am vorbit şi n-aţi ascultat, ci aţi făcut ce este rău înaintea Mea, şi aţi ales ce nu-Mi place.” Aşa spune El prin prorocul Isaia (Isaia 65:11-12).
Păi, dacă El vorbeşte de soartă (”va sortesc…”), cum să nu cred eu?
Dar soarta aceasta e Legea lui care spune clar: ce nu e alb, e negru. (Alba-neagra lui Dumezeu!). Zarurile au o faţă pe care tu n-o vezi, dar care există. Acolo e vorba Lui, e Legea Lui, e înţelepciuea Lui. Cine nu răspunde chemării Lui, nu va vedea niciodată această faţă. Cea mereu câştigătoare. Singura mereu câştigătoare. Poate că doare uneori, poate că adesea e greu de dus. Dar este faţa câştigătoare.
“Voia minţii păcătoase” este faţa care se vede a zarului. Ea poate să arate într-un fel sau altul, zarul oricum va fi în echilibru, echilibrul e legea istituită de Dumezeu. Nu valoarea pe care mintea păcătoasă o dă feţei care se vede…

Citeam recent o istorioară: un tânăr absolvet de facultate aştepta de la fratele său mai mare un cadou substanţial, cu ocazia absolvirii… Acesta îi promisese bani pentru o maşină. Dar a venit momentul şi decepţia lui a fost uriaşă: fratele i-a oferit doar… o Biblie! A aruncat-o cât colo şi s-a supărat cumplit. N-a mai vrut să-i vorbească, n-a mai vrut să-şi întâlnească fratele niciodată, până la moartea acestuia, peste foarte mulţi ani. Atunci a catadicsit să vină la înmormântare. Răposatul îi lăsase câteva lucruri. Printre ele era şi acea Biblie. A şters praful de pe ea şi a răsfoit-o cu gândul aiurea. În carte era ceva: un cec datat cu ziua absolvirii lui, care avea înscrisă exact suma de bani promisă de fratele lui atunci…

Unii zic: “Norocul şi-l face omul” şi poate că nu gresec prea mult.
Dumnezeu zice: “Tot ce găseste mâna ta de făcut, fa cu toată puterea ta!”
Eu zic: “Hainoroc!”
Zarul tău încă se-nvârteşte?

Înţeleg că Dumnezeu vede nu doar alegerea pe care eu o voi face la un moment dat, şi care va fi un dat real al vieţii mele, ci vede toate celelalte alegeri posibile, nu doar pentru un moment dat – care nici nu îi apare ca moment dat, la El, care vede veşnicia – cu toate alternativele, cu toate cauzele istorice umane şi de biografie personală din virtual.
Înţelegem şi care e explicaţia prezenţei răului în lumea aceasta, singura reală, a creaţiei rostite de El. Pricepem cum de putem vorbi despre lumea căzută şi care este şi ar trebui să fie rolul şi rostul meu aici. Fundamentale întrebări! Cine sunt eu, să încerc să răspund? Şi dacă răspund, cu ce aş fi eu mai altfel decât alţii care s-au încumetat înainte de mine?
Dar simt că trebuie să încerc. Poate şi fiindcă răspunsurile auzite n-au fost satisfăcătoare. Citeam Scriptura şi adevărurile bâzâiau în mintea şi în inima mea ca un roi de albine. Imediat sesizam un bondar, în bâzâitul acesta. Ceva ce suna altcum decât ce-mi spunea mie Scriptura. Ea e sigurul mod de verificare. De aceea îi rog pe cititori să verifice cu Scriptura în mână tot ce li se pare speculaţie fără acoperire. Dacă mi se vor oferi explicaţii mai altfel şi mai adevărate, şi mi se va dovedi astfel că greşesc, sunt gata să retractez totul. Şi să plătesc, dacă va fi cazul.
E alegerea mea, să răspund. Puteam alege să tac. Nu aveam cum să aleg să nu aleg. Nealegerea… Dacă mă roagă cineva să-i spun care mi-e numele, pot să-i spun sau nu. Asta nu înseamnă că nu ştiu cine sunt. Ar trebui să nu fiu, ca să fie posibilă nealegerea. Aşa e şi la Dumnezeu. El nu putea alege să nu fie.
Am hotărât să scriu acest jurnal cu speranţa că, aşa cum aduc zilele evenimente de notat într-un jurnal obişnuit al unui îndrăgostit oarecare, aşa voi avea eu ce scrie despre şi din iubirea mea faţă de Dumnezeul meu… E normal – în sensul căderii omului – să fiu subiectiv. De-aia mi S-a revelat El în Scriptură şi tot de-aia a trimis pe Fiul Său, care a anihilat, asumându-Şi-o, subiectivitatea omenească. El, rostirea de Sine a Obiectivităţii absolute, Cel care cunoştea binele şi-L născuse, rostindu-L, şi care cunoştea răul şi-L nerostise, anulându-l… Şi subiectiv fiind, risc mereu să spun prostii… Doamne, fereşte-mă!

Ca şi cum am sta înaintea uşii de la sala nunţii, fără a putea intra, căci hainele ne sunt vechi, decolorate, nedemne… Nu mă refer la implicaţiile biblice ale acestei imagini. Poate că mai potrivit pentru ceea ce mi-am propus a închega în aceste rânduri este altceva: există anumite locuri publice unde nu este permis accesul celor care nu respectă convenţia „ţinuta obligatorie!”
Cultura oricărei naţiuni, ca manifestare spirituală a ei, poate fi asemuită unui astfel de loc.
Orice popor are nevoie de a-şi afirma identitatea între popoarele lumii, aşa cum orice individ caută să fie el însuşi. Dumnezeu, pentru a Se identifica în cadrul relaţiei Sale cu oamenii, a ales un popor care să-L descopere şi să-L slăvească , iar când acesta a eşuat în tradiţionalism inert, S-a întrupat ca om. Afirmarea identităţii Sale s-a împlinit, adăugându-şi dimensiunea culturală: Cuvântul scris, Cartea sacră, Biblia.
Declinarea identităţii Sale divine nu se face fără confruntare. De-a lungul istoriei, în vechime ca şi în zilele noastre, mulţi dumnezei înşelători au căutat să-I uzurpe Numele.
Principiul competiţiei străbate apoi întreg spectrul universului, în toate formele lui de manifestare. Orice constituire de identitate presupune, ca şi păstrarea ei ulterioară, o serie de izbânzi în confruntarea cu elementele altor identităţi.
Pe plan cultural, lucrurile nu stau altfel. Diverse matrice de cultură se confruntă permanent, revendicând fiecare nu mai puţin decât deţinerea adevărului, care ar justifica tendinţele hegemonice. E drept, creştinul, ca persoană, nu poate fi îndreptăţit să domine. Lecţia spălării picioarelor rămâne valabilă în orice relaţie interpersonală, ca şi întoarcerea celuilalt obraz. Măreţia unor astfel de acte, care a impus, la nivelul practicii duhovniceşti, creştinismul, nu poate fi asemănată cu altceva. La nivelul confruntării de idei, însă, lupta nu trebuie evitată, sau, cu atât mai puţin, pierdută. Nu ştiu să fi existat vreo întâlnire între Domnul Isus şi cărturarii şi fariseii vechiului Ierusalim care să nu ducă la, cel puţin, o delimitare ideologică tranşantă, dacă nu la schimburi de replici – deloc binevoitoare, orientate insidios, din partea celor din urmă, năucitoare, tăioase, moralizatoare şi pline de înţelepciune, din partea Domnului. El i-a depăşit pe toţi învăţaţii, cu toată blândeţea şi smerenia inimii, în ce le priveşte pe cele ale minţii şi înţelegerii omeneşti. Urmaşii Lui nu trebuie să facă la fel?
Un preot, slujitor în Templul Domnului, nu putea intra îmbrăcat oricum, în slujba Templului. Dumnezeu Însuşi a dictat ţinuta sacerdotală. Fiecare din noi slujim Domnului, sau dorim a o face, în templul pe care El ni l-a dăruit. Unii predică, alţii scriu, unii cântă, alţii acompaniază, toţi lucrând la vestirea Cuvântului lui Dumnezeu. Care este „ţinuta” noastră, în ce „veşminte” ne înfăţişăm noi înaintea altarului pe care ne vom aduce jertfa? Când Dumnezeu nu a privit cu plăcere, cine era vinovat: Cain, sau jertfa lui?
Orice demers cognitiv uman se naşte din cultură, se hrăneşte din cultură, naşte cultură. Chiar Naşterea din nou sau „înnoirea minţii” sau „tăierea împrejur a inimii” presupune o reorientare a fiinţei, sub puterea Duhului lui Dumnezeu, cu rezonanţe culturale pronunţate. (Vezi „tăierea împrejur a inimii” faţă de tradiţionala „tăiere împrejur”!) Nici nu s-ar putea mărturisi altfel decât într-un cadru cultural!
Românii sunt un popor ataşat tradiţiilor sale, cu o identitate viguroasă, a cărei formare a notat, de-a lungul istoriei, confruntări dureroase soldate cu multe cicatrice, fiecare dintre acestea devenind, dacă nu trăsătură fizionomică, măcar semn particular şi, în orice caz, mijloc de identificare, ba chiar de distincţie naţională. Domnul nostru Şi-a însuşit semnele suferinţelor, ale cuielor şi suliţei, ale morţii, ca mijloace distinctive categorice ale Persoanei Sale înviate. Dacă nu le-ar fi păstrat, ce i-ar fi arătat lui Toma? Pentru Domnul, aceasta era „ţinuta obligatorie” de prezentare a Sa înaintea Tatălui. Naţiunile trebuie să-şi asume „cicatricele” lor. Nu putem face faţă slujbei la care am fost chemaţi purtând straiele culturale peticite sau de împrumut.
Niciodată nu s-a impus într-o anume cultură vreun curent impropriu. Aşteptarea lui Mesia era cea mai înrădăcinată tradiţie în cultura poporului Israel. Lucrarea Sa nu s-a făcut ignorând cultura poporului Său. Dimpotrivă, Scripturile, Legea şi Profeţii au fost argumente ale mărturiei Sale. Aş îndrăzni să afirm că tradiţia unui popor poate fi folosită pentru salvarea lui, pentru întoarcerea lui la Dumnezeu. (A nu se confunda tradiţia înaintaşilor cu tradiţionalismul ortodox de azi, care a înlocuit veneraţia sfinţilor pentru Scripturi cu venerarea sfinţilor, făcând din Mesia Cel viu şi prezent un principiu, şi limitând relaţia cu El la o serie de eforturi personale de a-L atinge, după exemplul sfinţilor, uitând de Cine îi anima pe aceştia.) Nevoia de relevanţă culturală din partea celor care mărturisesc Cuvântul lui Dumnezeu este vădită, acolo unde există preocupare reală, ba chiar durere pentru destinul naţiunii.
Într-un apel adresat oamenilor de cultură ai ţării, regretatul poet Ioan Alexandru îi îndemna pe aceştia să-ţi asume în operele şi în vieţile lor „ceea ce este vital pentru naţiunea noastră, Cartea cărţilor, Biblia, fără de care renaşterea României- fără Isus Hristos- este cu neputinţă”. Parafrazând, strigăm tuturor oamenilor de Biblie ai ţării să-şi asume în lucrarea lor cultura. Apostolul Pavel a cunoscut acest deziderat şi i s-a conformat. Cunoaştem roadele lucrării lui. Aş spune chiar că prima responsabilitate ne revine, cultura ţării neputând fi influenţată de pe poziţii de incultură. Noi Îl cunoaştem pe Hristos, vrem să-L descriem, dar n-avem cuvinte! Biblia nu ajunge? – veţi întreba. Dar înainte de a lua Biblia din mâinile noastre, oamenii se uită la noi. Înainte de a lua un pahar cu apă din mâna cuiva, îi vedem unghiile. Cei obişnuiţi cu igiena, pur şi simplu refuză să mai bea, chiar dacă apa e curată şi setea mare; se îndreaptă spre tonetele cu sucuri. Un om de cultură va ignora recomandările unui incult. Ne asumăm această responsabilitate?
Există cercuri exclusiviste în cadrul aceleiaşi culturi. Raţiuni diverse le fac să fie aşa. Sunt privite ca grupări ciudate, unele cu exponenţi nereprezentativi cultural, fără aspect sociabil notabil, nerelevante. Vrem ca alternativa culturală evanghelică să fie un astfel de cerc? Vrem să ne folosim numai nouă? Unde se ridică media culturală a membrilor bisericilor noastre? Dar a liderilor lor spirituali? S-ar putea formula o sumedenie de astfel de întrebări. Se pot da, de asemenea, o sumedenie de răspunsuri. Subiectul nu e nici pe departe epuizat. Dar de la răspunsuri teoretice, până la înfăptuiri, până la o ţinută culturală onorabilă, dacă nu e de gală, în polifonia culturală românească, e drum lung şi anevoios. Românii au avut mereu mari oameni de cultură atei, ortodocşi, sau de alte credinţe, oameni care au lansat curente, orientări, urmaşi. Cultura evanghelică este „curentul” christic. Nu merită oare să luptăm cu tot ce avem mai bun pentru a-l impune? Cultura are nevoie de mari oameni de cultură: poezia de poeţi, istoria de istorici, politica de politicieni, presa de ziarişti… Iar evanghelismul are nevoie de o identitate culturală care se constituie prin confruntare. Haideţi să întrăm în cultura românească pe uşa din faţă, chiar dacă pe ea scrie „ţinuta obligatorie”! Însuşi mesajul pe care-l purtăm o impune.

Ce e Cuvântul, la Dumnezeu?

Este Însăşi Fiinţa Lui. Măreţia a ceea ce apostolul Ioan numea, spunând că „La început era Cuvântul…”, nu poate fi cuprinsă în cuvintele noastre. Mintea omenească nu are acum capacitatea necesară să se apropie de natura exactă a ceea ce i-a dat naştere. Domnul a zis: „Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!” (Exod 33:20). „Faţa” Lui este prezenţa Lui în plenitudinea manifestărilor ei, este flacăra în mijlocul căreia orice substanţă de altă natură decât focul îşi pierde sau îţi modifică propria-i alcătuire.

De mii de ani, generaţie după generaţie, oamenii au tot dat ocol ideii de Dumnezeire. Filozofii sofisticate  au căutat să-i creioneze un chip de care să se poată apropia, fără a fi mistuiţi aceia care au mizat pe umila stare a minţii omeneşti. Religiile au pus accentul pe „încălzirea” fiinţei la apropierea de această Flacără. Dar întotdeauna au rămas departe.

Să ne închipuim că ne plimbăm pe marginea unei fântâni şi încercăm să vedem apa din adânc. Numai că adâncimea e aşa de mare, că orice efort e zadarnic. E aşa de mare distanţa până la izvorul apelor ei, că oglinda proaspătă şi răcoritoare atât de râvnită, pare a nici nu fi. În aceste condiţii, apostolul Pavel scrie Efesenilor (şi nouă) aceste cuvinte: „Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui, şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi, şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat din morţi, şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti…”   (Efeseni 1:17-20)  Trebuie o funie! O funie suficient de lungă şi o găleată. Dovada existenţei şi a calităţii apei din adânc nu poate fi făcută decât aducând la lumina zilei ceva din ea.

Cei mai mulţi oameni însetaţi vor să bea şi să se sature. După goane îndelungi prin pustiurile toride ale zilelor, epuizaţi de himerele atracţiilor lucitoare, de oglinzile false ale satisfacţiilor inconsistente sub aspect esenţial, însemnând oarece doar la nivelul senzaţiilor atât de trecătoare şi a unei mulţumiri de sine nejustificată sub aspectul ieşirii necondiţionate din scena lumii, cei mai mulţi oameni devin adepţii unei conduite de tipul „Trăieşte-ţi clipa”. Egoismul presupus de adoptarea acestui mod de a concepe viaţa nu are absolut deloc de-a face cu creştinismul, care cheamă în mod permanent şi fără a îngădui dubii, către altceva, cu totul altceva, ceva surprinzător, inimaginabil pentru gândirea comună condusă de un aprig instinct de supravieţuire a suportului material al vieţii, care, cu toate eforturile vreunei fiinţe, are clipele numărate. Acest „altceva” strigă clar „Trăieşte-ţi veşnicia!”   

Am băut din această Fântână!, le strig acestor oameni. E apă vie aici!  E altceva! Gustaţi! „El este şi răsplăteşte pe cei ce-L caută…”. „Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul!” 

***
dincolo de aer se înalţă cetatea
către care îmi duc turmele dincolo de înalt
cu albul făcut strună de arc lânceziu
deasupra dorurilor ca epitelii ale luminii

încet străbat ca un castel verticalul
creneluri gândurile ascund cuiburi de lănci
doar albă ca zăpada iubirii mele mai ştie
aripi să ţeasă lebedelor abandonării

doar de acolo după ce plâng mai ales
şi m-ai ales şi m-ai întors în mântuire
ca pe frigărui moi pe grătar că doreai tare
să mă tot mesteci ca pe unul neprihănit Dumnezeule

1. Natură (moartă?) cu poezie

Pe ferestrele bisericii alunecau fire de apă, de parcă toate respiraţiile s-au îngrămădit acolo, pe sticla rece şi întunecată. Era iarnă, ori sfârşit de toamnă, nu mai ştiu. Îmi amintesc doar emoţia cu care rosteam una după alte strofele alea care mie mi se păreau minunate, inegalabile, sfinte. Uitasem de tot de faptul că pe drumul de întoarcere aveam să trecem iar pe lângă casa Lepădaţilor care ne vor pândi, vor arunca după noi cu pietre şi înjurături, vor striga pocăiţii, pocăiţii, căutând să ne jignească… Ce nume predestinat parcă, Lepădatu… Erau de-o seamă cu noi, învăţau foarte prost, iar cel mare avea un defect la un picior, şchiopăta, şi rămăsese repetent un an. Copiii familiei Lepădatu… Eu şi fratele meu am avut destul de tras de pe urma lor în copilărie.
Dar acum spuneam poezia. În biserică era cald. O sobă cu lemne, aflată chiar în faţă, aproape de cor, unde mă aflam şi eu, dogorea de nu puteai sta lângă ea. Iar eu spuneam poezia. O găsisem undeva, într-o carte despre tânăra generaţie, parcă, şi despre educaţia morală. Comunismul ştia să se ascundă prin cărţi, sau în spatele lor…
Suna cam aşa: “Dacă-ţi rămâne mintea, când cei din jur şi-o pierd…”. Mă fascinase poezia asta. Şi acum mi-o aduc aminte.
A doua zi m-am dus la păstor cu una dintre poeziile mele abia scrise. Era într-o încăpere alăturată sălii de adunare o maşină veche de scris pe care mi se îngăduise a o folosi. Nu mai ştiu cum suna poezia aceea. Parcă mă văd emoţionat foarte, stând pe culoarul dintre rândurile de bănci şi aşteptând cu sufletul la gură verdictul. Păstorul, după ce a studiat cu toată atenţia hârtia respectivă, mi-a înapoiat-o vorbindu-mi despre panteism şi nu ştiu ce alte minunăţii despre care un biet şcolar ca mine abia începea să audă. Tot ce am înţeles atunci a fost că nu mă pot prezenta înaintea altora cu astfel de texte. Dar nu a fost suficient să-mi taie elanul. Ceva mai puternic decât mine mă atrăgea total şi definitiv, aşa că nici nu mă gândeam să mă opun. M-a însoţit în bucurii şi în necazuri, m-a pedepsit şi m-a alinat, a fost biciul lui Dumnezeu, dar şi binecuvântarea Sa pentru mine.
Atitudinea acelui păstor însă nu a făcut decât să mă îndepărteze de biserică exact acolo unde nu şi-ar fi dorit să fiu: între alţi aiuriţi ca şi mine, dar cu preocupări, îndoieli şi certitudini literare, unde se părea că sunt printre cei mai cei. Dar asta s-a întâmplat mai târziu… Am luat de acolo de toate: şi bune şi rele. Am învăţat despre poezie, dar am învăţat şi puţin alcool, şi puţin flirt cu fetele, prietenii nepotrivite şi multă prefăcătorie. Comunismul încerca să pună stăpânire nu doar pe capacităţile fizice ale oamenilor cât, mai ales, pe sufletele lor. Devenise normal, pentru cei din generaţia mea, să accepte controlul si “pavăza” comunistă cu toate mistificările ei, ca o acomodare inconştientă la o realitate care nu-şi revelase încă toate punctele vulnerabile, cel puţin nu unor ochi deja astupaţi de alte pasiuni. Simţul istoriei ne era furat sistematic între un trecut glorios, niciodată trăit şi un viitor luminos, dar mereu amânat…Deşi eram bun, acum cred că eram printre cei mai buni, niciodată nu am mers mai departe de faza pe judeţ, la olipiade. Comunismul era precaut. Un fiu de pocăit ca mine nu avea voie să iasă  în evidenţă în vreun fel. Aşa a început cea mai lungă şi mai grea şcoală din viaţa mea, şcoală pe care nici acum nu am absolvit-o: şcoala smereniei. Mereu am avut de susţinut examene, la şcoala asta. Unele mai dure ca altele. Pe unele le-am trecut, la altele am căzut. Dar nu au fost niciodată în zadar…
Dacă aş fi fost nu atât de chemat spre poezie pe cât eram, atitudinea pe care acum o văd mult prea semeaţă şi de tot snoabă, aceea a pastorului care nu ştia nimic despre poezie, dar care se ascundea în spatele neştiinţei mele, m-ar fi lecuit definitiv de scris. Şi mă întreb: pe câţi alţii nu i-au lecuit asemenea păstoraşi care nu pot să-şi recunoască propriile limite, ca să nu mai vorbim despre cei care se cred unşi cu… toate poeziile, direct de Dumnezeu!?
Când toate mişcările necredincioşilor regimului, care erau pocăiţii, erau controlate de comunişti, ba acum apar şi lacheii (forma de feminin: “lichelele”) lor din chiar fruntea pocăiţilor (unii mai zac şi acum prin diverse “frunţi” şi înţeapă cum înţepau spinii din coroana Mântuitorului) oameni care şi-au vândut fraţii  şi au inăbuşit orice tânără speranţă care le-ar fi putut umbri importantele persoane, a spera la o recunoaştere a valorii era aproape o prostie. Nu am disperat însă. Am continuat să scriu. Şi n-am putut uita niciodată acea minunată poezie a lui Kipling pe care am rostit-o în acea iarnă, sau sfârşit de toamnă târzie, fiert uşurel în căldura focului care ardea în soba de alături, dar şi în clocotul nevoii de a scrie şi eu la fel de bine, dacă s-ar fi putut… “Dacă-ţi rămâne mintea când cei din jur şi-o pierd”…

2. Ieşirea din oglindă

Cum s-a ajuns la rostirea de poezii în bisericile evanghelice, nu e greu de închipuit… Se zice că românul e născut poet. Dar nu cumva e făcut? Oare nu se naşte ca toate fiiţele omeneşti, înzestrat în fel şi chip, şi nu în special cu daruri poetice? Nu intervin oare după aceea motive care îi deschid un apetitul pentru mistic, o chemare către contemplare, meditaţie şi taină, ingrediente suficiente pentru a vorbi despre o fire poetică? Aceste ingrediente au fost puse la îndemână din belşug, de-a lungul istoriei neamului, istorie croită pe un fundament creştin care, chiar dacă secătuit duhovniceşte în relaţiile cu poporul, rămâne rezistent ca stânca în transportul din generaţie în generaţie, datorită sanctificării tradiţiei… Iar când această tradiţie a însemnat îndreptarea fără împrumuturi de obiceiuri precreştine care n-au făcut decât să altereze şi să profaneze dreapta credinţă, către Hristos şi către Cuvântul Său, valoarea ei devine a lui Hristos şi a Cuvântului Său, primeşte – numai atunci – valenţe mântuitoare. Dar nu despre îndreptăţirea uneia sau alteia dintre credinţe îmi propun să vorbesc… Întrebarea era alta: cum s-a ajuns la rostirea de poezii în bisericile evanghelice?
Mi-a căzut recent – şi aparent întâmplător – în mână o carte. Mi se confirmau unele păreri cu privire la împământenirea spunerii de poezii în adunările noastre. Cartea se cheamă “Sentimentul religios la români” (Doru Radosav, Sentimentul religios la români, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1997)şi e “O încercare de reconstituire istorică a sentimentului religios la români în perioada cuprinsă între sec.XVII – XX (p.12), primul capitol fiind dedicat tocmai analizării literaturii sentimentului religios care “face parte integrantă din literatura religioasă care a fost dominantă în istoria culturii româneşti premoderne. Cartea şi literatura religioasă a ocupat locul predominant în viaţa intelectuală a poporului român” (p.15). Autorul încearcă să evidenţieze importanţa educaţiei în formarea cultural-religioasă a poporului român, amintind în acest sens “Ceaslovul, Psaltirea, Catehismul şi Bucoavna”. Psaltirea era destinată nu doar ca “manual de educaţie creştină şi, deopotrivă, de lectură şi cântare… aşa încât, în poezia poporală română numai de ea se pomeneşte…”(p.22), şi nu uită să specifice că ea “era destinată şi serviciului religios…”(p.23). Aşadar nu e un început în obiceiul evanghelic de a asocia poezia serviciului bisericesc, ci e o retopire în forme vechi, specifice poporului român, în care s-au turnat însă elemente proprii unei trăiri evanghelice autentice. Vom vedea cum, graţie unor întâmplări pe care nu poporul în întregimea lui, ci anumite personalităţi, care şi-au pus calităţile deosebite cu care Dumnezeu le-a înzestrat, la dispoziţia Sa şi a Cuvântului Său, au contribuit la păstrarea acestui obicei curat al scrierii de poezii dedicate şi închinate pentru şi într-o nealterată credinţă creştină, ducând mai departe nu vorba goală, ci însăşi esenţa caracterului popular românesc, pierdut în hăţişul istoriei, confundat şi înlocuit cu sentimentul naţional pur şi eroismul, care sunt altceva decât sentimentul religios al unui neam. Dacă se păstrează această legătură între creaţia literară ca fapt artistic şi, în acelaşi timp ca fapt duhovnicesc, singurul care poate da artei dimensiunea adevărată a “sentimentului religios”, şi care o face compatibilă cu slujirea bisericească, atunci acest lucru nu în biserica tradiţională se poate întâmpla – o biserică anchilozată pe formele ei fixe, tradiţionale, paradoxal opacă la acest fel de tradiţie, ci, fidelă învăţăturii Scripturii şi desprizându-se din alunecarea tradiţiei către formalism şi anchilozare, în bisericile netradionale, care caută formele autentice, biblice, de închinare, ele fiind acelea care se apropie cel mai mult de adevărul care a dus la un anume moment istoric la apariţia Psaltirii…

De ce se spun – si ce fel de “poezii” se spun în bisericile evanghelice româneşti? Cum se vede în oglinda unde îşi spun pocăiţii poeziile?
Cel mai curat curent evanghelic românesc, în sensul de originare românească, este Oastea Domnului. Iosif Trifa, iniţiatorul mişcării, scria şi recita poezii de-ale lui la adunări. L-a insoţit şi l-a urmat cu harul său, Traian Dorz. Aici îşi are originea obiceiul de a spune poezii în bisericile evanghelice de la noi – spre deosebire de celelalte ţări, unde nu se practică recitarea versurilor în cadrul programului eclezial. Bineînţeles că aşa a apărut un anumit fel de consumator de astfel de literatură, care trebuia săturat. S-a încurajat dezvoltarea unei “producţii de masă” de poezie de inspiraţie biblică, de către un public neformat şi neavizat, ceea ce a determinat apariţia si incetatenirea epigonismului şi a lipsei de valoare literară. Ba chiar s-au declarat poeţi mulţi indivizi care ar fi trebuit să rămână doar pastori, numai datorită pozitiilor lor de autoritate bisericească. Mă lupt cu această situaţie de mai bine de 15 ani. Faptul că acum poezia mea – care încearca să depăşească în mod evident standarde false, artificial create – este acceptată în unele adunări şi de către unii păstori, ca valabilă, îmi dovedeşte că nu mă luptat degeaba.
Din punctul meu de vedere, antologia “Poeziile creştinilor români” a regretatului Mircea Ciobanu aduce mari deservicii demersului poetic evanghelic, încercând să acrediteze ideea că dacă eşti creştin autentic (”practicant”, zice el în prefaţă) nu poţi scrie decât ca acolo, adică poezie fără mare valoare literară şi fără pretenţii, altfel te-ai descalifica din pozitia de creştin, ca lipsit de modestie. Nimic mai fals! Îmi pare rău pentru confecţionerii de predicuţe rimate, dar adevărata poezie este cu totul altceva decât şarpele cu zurgălăi!

Pentru mine şi nu numai pentru mine, Cuvântul lui Dumnezeu revelat în Sfintele Scripturi reprezintă cea mai înaltă formă de exprimare care s-a putut constitui vreodată în veşnicie. Îl reprezintă pe Dumnezeu Însuşi. De fapt formula “cea mai înaltă formă de exprimare” nu înseamnă nimic din ceea ce este Cuvântul. Poate doar în ordinea omenească a unei înţelegeri ciuntite…

Dar ea cuprinde acel corolar de sensuri cărora, dacă le urmărim nuanţarea efectivă, precum şi valenţele intuitive, multipolarismul cauzal şi finalităţile “în curcubeu”, descoperim frumuseţi de nebănuit, adâncimi pe lângă care cele mai profunde sisteme filozofice devin bălţi de adăpat oile vanităţilor omeneşti. Ne situăm, aprofundând adevărurile cuprinse, în ceea ce ni S-a dat şi S-a numit “Cuvântul lui Dumnezeu”. El este „sânul lui Avraam”, cel care, între vârful pumnalului ridicat să înjunghie jertfa şi inima fiului său, a văzut şi auzit deodată, înaltă şi sublimă, rostire de Dumnezeu.

Chiar dintru început, de când omul şi-a adjudecat cu de la înşelătorul iniţiativă statutul de fiu pierdut, de simplă metaforă rătăcitoare, smulsă din versul edenic şi aruncată în hăţişul mereu scandalos al unei existenţe terne, lipsită de inefabilul care e Duhul lui Dumnezeu, spaţiul adevărat al visării cu sens şi finalitate, el a tot privit înapoi cu nostalgie.

Cuvântul lui Dumnezeu este hrana şi răspunsul, pentru această dimensiune a tânjirii umane. Înţelegem astfel ce vedea Adam acolo, ce vedem noi, ce poate vedea oricare dintre oamenii care încearcă să privească peste umărul a tot ceea ce, artificial, i-a devenit realitate imediată, (dar nu nemediată, întotdeauna e cineva în spatele realităţii fiecăruia), cotidian, mediu social, economic, politic sau cum ar vrea să-l mai denumească.

Adam vedea heruvimi învârtind o sabie învăpăiată. Un semn clar al interdicţiei. Un sigiliu de nerupt care nu permitea decât amintirilor, să treacă. Nostalgiei… Vedea acel „pe aici nu se trece” al lui Dumnezeu, nespus mai categoric decât orice baraj de artilerie, embargou internaţional, cerber mitologic sau incompatibilitate sanguină.

Şi totuşi, dinspre Dumnezeu acest zid se vede altfel. El, când Şi-a rostit balada veşniciei pe care a numit-o “Calea, Adevărul şi Viaţa”, zidul aceasta era doar o conjucţie, însemna doar “încât”…

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea”
încât ea să-şi recapete rima,
încât ritmul ei să fie cel al bătăilor inimii Lui,
încât „a surpat zidul de la mijloc, care-i despărţea”,
„încât a dat pe singurul Său Fiu…”

Când îşi dansează aerul o nuntă
Cum plopii miri o frunză în furtuni,
Aşa-mi dansez peste făptura cruntă
Întregi primejdii, secete şi spumi.

Şi nu mi-o văd, de-atât, orbecăirea,
De parcă ochiul mi-l ascund în fum
De toată fuga ce-o numesc “trăirea”…
Şi mă înşfac-al vieţii nicidecum.

Am tot cotrobăit îndeajunsuri
De mine ciopârţit pe întrebări,
Că mi s-au dat tăcerile răspunsuri
Să le întind pe lume ca pe mări.

Tu-mi vezi îndoliata-ncercuire
De ani sumeşi ca mâneci de satin
Pe tot ce învăţat-am că-i iubire,
Dar tot nu înţeleg că sunt străin

Şi călător şi-o oază de durere
Cu numele-mi pe-un palmier uitat
În ăst deşert care întruna cere,
Dar nu ţi se oferă niciodat’.

Şi Tu îmi vezi alunecarea tristă
Înspre răbojii multelor loviri.
Îmi dai atunci îmbrăţişarea cristă
Şi mă dansezi în aer de nuntiri.

Îmi amintesc o excursie la mare, demult… Era pe plajă un fotograf cu nişte siluete umane din carton, sau altceva de felul acesta. Pe o faţă erau pictate frumos, să imite corpul omenesc. Dar aveau o gaură în locul unde ar fi trebuit să fie faţa: fruntea, ochii, nasul, buzele, bărbia… Acolo clientul îşi îndesa obrajii, zâmbea, iar fotograful îi scotea o poză în care era el, dar cu alt trup. „Grozav!”, mi-am zis, şi am dorit imediat să am o poză cu mine altfel. Să vadă prietenii mei şi să se distreze. Şi apoi, e aşa de interesant să fii altfel! Era aşa de simplu… Doar te lipeai în dosul cartonului şi puneai faţa în gaură.
Numai că pe dosul cartoanelor acelora nu era pictat nimic şi erau tare murdare… Nu ştiu cui îi venise ideea năstruşnică să toarne pe spatele cartoanelor ceva unsuros şi negru, vaselină ori ce-o fi fost, că toţi cei ce făceau poze acolo plecau murdari. De câte ori priveam poza aceea sau o arătam altora, îmi amintea şi de cât de greu am scos mizeria aia de pe mine. Ce e mai rău e că avem asemenea cartoane in noi. Le spunem, alintându-le, subiectivităţi. Dacă n-ar fi aşa, n-am sta mereu în faţa oglinzii, să vedem daca suntem tot cei pe care-i ştim, sau altfel, daca ne-am murdărit sau nu, ori pur şi simplu ce mască să ne punem azi, cum să ne ascundem mai bine… Să ascundem, ce? De ce? De cine? Până când vom purta poza făcută la mare?
Unii adună albume întregi cu astfel de poze. Dar cei mai vulnerabili sunt cei tineri. Neliniştea caracteristică, energia ca şi nevoia lor de a-şi clarifica aspectele vieţii, secretele propriei fiinţe, îi fac vulnerabili. „Păcat de el!” spun oamenii mari şi importanţi din jur. „Păcat de el!” spun părinţii, uluiţi de cel pe care-l văd acum cu totul altul decât înainte. „Păcat de el!”, spune Dumnezeu, dar nu compătimind, ci trăgând o concluzie şi un semnal de alarmă. Această concluzie se impune. „Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci răul, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.” Aşa scrie în dosarul primei crime din istorie. Scrisul e al lui Dumnezeu. Dar nu înţeleg… Ce vrea să spună? Răul, păcatul, dorinţa lui… Nu-s tot aia?

„Dorinţa lui se ţine după tine…”

A fost o zi când ochii omeneşti au văzut existenţa. Existenţa din ei şi dimprejurul lor. O privire absolut obiectivă îl despărţea de orice durere. Dumnezeu îl întocmise pe Adam asemănător Sieşi, purtând în el principiul absolut al binelui, al curăţiei, al încrederii. Adam nu putea vedea altceva, decât ce era în el şi în jurul lui: lumea absolută şi adevărată a binelui. El nu avea nevoie să facă poze trucate pe plajă. Binele, adevărul, frumuseţea lui Dumnezeu erau oglinda lui de fiecare clipă.
Lumea era plină şi completă. Totul era „foarte bine”, spusese Dumnezeu. Lumina, pământul, apele, plantele şi animalele. Şi mai ales el, Adam, încununarea creaţiunii Sale, replica în exteriorul creat a lui Dumnezeu Însuşi! Purtând chipul şi asemănarea Sa ca pe o pecete pe care El a pus-o pe tot ce făcuse. Căci subiectivitatea lui Dumnezeu este El Însuşi. Atunci, de unde am apărut noi, plini de dorinţa de a fi altceva, de a avea altceva, gata oricând să plătim cu noi înşine un alt chip şi o altă asemănare?
Adam nu era cum suntem noi azi, la început. Nici nu avea cum să vadă răul… Era ceva total străin de el. Vedea şarpele, da, doar el îi dăduse nume. Pe acest animal l-a ales răul pentru a se revela şi a-şi face simţită prezenţa. Poate şi fiindcă era purtător de otravă. Ce altceva se poate identifica cu răul mai profund decât otrava distrugerii şi a morţii? Răul se făcuse atunci, înainte de Cain. De atunci „dorinţa lui se ţine după tine”. Despre asta vom mai vorbi.
Dumnezeu numeşte ascultarea de o astfel de dorinţă, „păcat”. Aşa că putem şti ce este, de unde vine şi cum se manifestă păcatul. Gândirea nu este păcat, dar rezultatul ei poate fi o poză de pe plajă. De ce? Intervine subiectivitatea. Adică altceva decât ai fost creat. Păcat este orice intră în contradicţie cu acea condiţie umană perfectă, creată de Dumnezeu. În dosul lui e cineva care face ca gândurile omului să pornească de la realitate, dar să ajungă la împlinire cu totul altundeva decât normal.
O anecdotă care m-a amuzat copios într-o vreme, dar care acum mă îndurerează la fel de mult, povesteşte despre un om care mergea cu maşina printr-o pustietate. La un moment dat a explodat un cauciuc. A făcut el ce-a făcut şi a repus maşina pe roate. Dar n-avea o pompă să umfle roata. Ştia însă, nu foarte departe, un motel. Aşa că a început să împingă maşina, gândind: „E în regulă, merg la patronul respectiv, îl rog să-mi împrumute o pompă, îi plătesc şi plec mai departe.” Toate păreau în regulă. „Dar dacă tocmai a avut ceva probleme şi e supărat şi refuză să mă ajute, ce mă fac?” se îngrijoră el… „Ei, n-o fi chiar aşa!” îşi zise, râzând de propria-i nălucire. „Dar dacă s-a certat cu nevasta şi mă jigneşte, ori mă înjură…? Nu se poate, nu e vina mea, o fi având el un minim de bun simţ… Şi totuşi… Se poate ajunge la violenţă… Să dea în mine!? Da’ ce-i fac? Îi cer o pompă şi gata!” Şi gândind aşa, ajunge la locul cu pricina, deschide uşa şi strigă: „Ştii ceva, măi nene? N-am nevoie de pompa ta!” Aşa lucrează răul cu mintea omenească… Nu e… păcat?! Stă lipit de ea şi caută mereu să o deturneze. Oare poate fi întrerupt undeva cursul unei astfel de evoluţii?

„…dar tu să-l stăpâneşti.”

Creştinii ştiu toate acestea. Şi mai ştiu că este soluţie pentru problema păcatului. Sau ar trebui să ştie. Nu căi ciudate, lecţii de gândire pozitivă, surogate mai mult sau mai puţin literare, ci Însăşi Calea! Cel ce „a fost om ca şi noi, dar fără păcat.” Cum a făcut? Poate că nu vom înţelege decât când ne va spune El. Ce a făcut, asta-i important. A făcut posibilă împotrivirea. Chiar a conferit cu autoritate pe cel care doreşte şi încearcă să se opună păcatului.
Vreau să spun că se poate şi altfel. Pot să fiu interesant şi divers fără să fac poze pe plajă. Pot să-mi umflu roata şi să plec mai departe liniştit. Pot să mă văd într-o infinitate de oglinzi, privind într-una singură, şi în fiecare să fiu acelaşi şi altfel… Vrei să ştii cum se face asta? Întreabă-L pe El! Priveşte în Oglinda pe care El a dat-o: Fiul Său. Cuvântul Său.

Iată-mă, Doamne, mărunţind în oglindă impresii despre nesiguranţa dintre maluri a fluviului. Iată-mă visând bâtlanii întortochierii de mine în creuzetul câte unui sentiment, în samavolnicia câte unei clipe viclene, vecină cu disperarea. Iată-mă învrăjbind idei şi obiecte, ca şi când le-aş putea stăpâni…

De ce nu mă ierţi de lume, aşa cum mă ierţi de mine, de ce nu mă îmbraci în fragii ignoranţei, în coclaurii indiferenţei? De ce mă doare lumea ca o atelă prost pusă peste o fractură de iubire pierdută? Atâta cântec am irosit ascultând-o, lumea, şi neînvăţând nimic, atâta simfonie de alint am izgonit, iar pirderea asta trăire numit-o-am, că acum ştiu şi pleava din pumnii bunicului… Dar asta nu mă face grâu.

Acum iernez în durere ca o gospodărie de ţară în sărbători, cu acoperişul în râna apusului. Acum muşc mărul căzut în ierburile anotimpurilor ca şi cum l-aş ţine de cerul albastru, în timp ce iubesc, iubesc, iubesc fără să mai numesc, doar cu iubirea. Acum aerul îl încheg în credinţă şi speranţă, de mă dă iubirea pe dimprejur…

„În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o.”
Ce fel de om era apostolul Ioan? Cum gândea? Cum scria? Oare nu era „postmodern”, pentru vremea lui, tipul acesta de gândire şi vorbire?
Trăia la confluenţa unei lumi vechi, a unei culturi dominată de zeii, eroii şi filozofii greci. Venea cu o învăţătură nouă, nemaiimaginată, nemaiauzită, nemaitrăită, dar trăgându-şi seva din Cartea neamului lui. Văzuse pe cineva murindu-i sub ochi. Apoi îl văzuse iar, viu şi nevătămat.
Mai ştia că nu fusese o nălucă, o năzărire… Îl mai văzuseră şi alţii. Ne putem imagina oare cum e să nu putem vedea în direct evenimentele ordinare sau extraordinare ale lumii în care trăim? Să nu le auzim la radio, comentate de oameni calificaţi, şi de tot felul de martori? Sau să citim despre ele în ziare…? „Ziarul” lui Ioan era Cartea Sfântă, iar „televizorul” lui era ecranul propriei lui minţi, pe care Duhul Domnului Îşi proiecta imaginea. O extraordinară imagine „postmodernă”… Acolo vedea el lumina despre care vorbeşte. Ia ascultaţi:

„La început era Cuvântul,
şi Cuvântul era cu Dumnezeu,
şi Cuvântul era Dumnezeu.
El era la început cu Dumnezeu.
Toate lucrurile au fost făcute prin El;
şi nimic din ce a fost făcut,
n-a fost făcut fără El.
În El era viaţa,
şi viaţa era lumina oamenilor.

Lumina luminează în întuneric,
şi întunericul n-a biruit-o.
A venit un om trimis de Dumnezeu:
numele lui era Ioan.
El a venit ca martor,
ca să mărturisească despre Lumină,
pentru ca toţi să creadă prin el.
Nu era el Lumina,
ci el a venit ca să mărturisească
despre Lumină.
Lumina aceasta era adevărata Lumină,
care luminează pe orice om,
venind în lume.

El era în lume,
şi lumea a fost făcută prin El,
dar lumea nu L-a cunoscut.
A venit la ai Săi,
şi ai Săi nu L-au primit.
Dar tuturor celor ce L-au primit,
adică celor ce cred în Numele Lui,
le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu;
născuţi nu din sânge,
nici din voia firii lor,
nici din voia vreunui om,
ci din Dumnezeu.

Şi Cuvântul S-a făcut trup,
şi a locuit printre noi,
plin de har, şi de adevăr.
Şi noi am privit slava Lui,
o slavă întocmai
ca slava singurului
născut din Tatăl.”

Ce înţelegea Ioan din tot ce spunea? Cum se mişca Logosul între ideile lui? Ar fi avut vreun ecou adevărul lui, dacă nu s-ar fi bazat pe un Adevăr mai înalt şi mai concret decât orice idee omenească, pe un Adevăr palpabil, deschis experienţei imediate şi, în acelaşi timp, cu totul ezoteric, explodând în oricare orizont filozofic pe care puterile minţii omeneşti l-ar străbate…
Citesc oamenii de azi ca să devină informaţi. Ca să devină mai înţelepţi. Ca să poată comunica. Dezbat în areopagul minţii lor despre una şi alta, şi când dau peste o chestie pe care o cred deşteaptă, dau fuga la vecinul să-l înveţe şi pe el. Sau se apucă de scris cărţi. E plină azi lumea de cărţi. Chiar şi eu am adăugat câteva. Sunt bune, unele. Altele, rele. Altele indiferente. Dar neapărat interesante. Interesante pentru cei care le-au scris, poate şi pentru alţii…
Îmi amintesc o anecdotă despre un om nu prea inteligent, care a întâlnit pe stradă pe vecinul său, profesor. „Bună ziua, dom’ profesor, ce mai faceţi?” Bună, măi, Vasile, am cumpărat o carte.” „O carte? Ce carte?” „Una de logică.” „Da’ ce-i aia logică, dom’ profesor?” „Păi, cum să-ţi explic… Ia spune, măi Vasile, ţie îţi place vânătoarea?” „Îmi place, dom’ profesor, am şi armă.” „Ei, înseamnă că, din când în când, mergi la pădure să vânezi. Asta e o deducţie logică.” „Da, dom’ profesor, cu amicii…” „Vânaţi ceva, iar seara faceţi un foc bun şi frigeţi carne.” „Aşa e, dom’ profesor…” „Apoi beţi un păhărel, vă încălziţi, şi începeţi să spuneţi poveşti vânătoreşti.” „Aşa e!” „Dacă poţi spune poveşti, înseamnă că nu eşti mut.” „Nu… Şi ce-i cu asta?” „Păi tocmai am dedus cu ajutorul logicii, că dacă-ţi place vânătoarea, înseamnă că nu eşti mut.” „Extraordinar! Îmi iau şi eu o carte!”
Şi-a cumpărat omul o carte, s-a dus acasă, a pus-o pe masă, apoi a chemat-o pe soţia lui şi i-a arătat-o. „Ce-i asta?” a întrebat ea. „Ei, o carte… O carte de logică.” „Şi la ce-i bună? Ce-i aia logică?” „Stai, că-ţi explic… Ţie îţi place, dragă, vânătoarea?” „Nu!” „Înseamnă că eşti mută…!” a dedus omul nostru, scărpinându-se-n cap. „I-auzi!”, a răspuns cu ironie soţia. „Eh, înţelege ce vrei…” a mai zis el.
Omul nostru era poet? Cam asta e logica poeziei, nu? Cam aşa se construieşte o metaforă. Se sar etape de gândire, se adaugă sentimentele în diverse cantităţi şi raporturi, care ce şi cât are prin visteria inimii lui, se amestecă bine cu făcăleţul cuvintelor, se fierbe totul la focul câte unei idei, sau în baia marină a unei atmosfere ce trebuie sugerată, unii adaugă mirodenii autohtone sau exotice, după gustul invitaţilor la petrecere, şi tocăniţa poeziei e gata. Poţi să te frigi cu ea. Atunci spui că e postmodernă. Dacă o laşi de se mai răceşte, o pot mânca mai mulţi.
O fi de zâmbit, dar mie nu prea-mi vine. E lumea plină de genul ăsta de concluzii „logice”. Şi par atât de interesante…! Problema apare când încep invitaţii să strâmbe din nas. Noi, cei care vrem să-L avem ca invitat de onoare la petrecerea noastră pe Hristos, ar trebui să ne gândim în modul cel mai nepoetic la gusturile Lui, când suntem în bucătărie.
Bucătăria e, de regulă un loc unde se găteşte mai mult şi se dansează mai puţin. Dacă nu, invitaţia pe care I-am făcut-o e o înşelătorie. E ca şi cum invit pe cineva despre care ştiu că nu va veni, fiindcă nu-i plac petrecerile mele. Iar mie nu-mi place neplăcerea Lui. Dar nici nu vreau să-l pierd de prieten.
Aşa vrem să pregătim? Suntem liberi s-o facem. Dacă Hristos nu e invitatul de onoare şi dacă nu vine şi El la petrecerea vieţii mele, mai bine stau acasă. Iar Hristos nu vine travestit sau anonim. El este Adevărul. Ne place sau nu, asta e altceva. Petrecerea noastră poate fi un bal mascat, dar în cazul acesta, să nu anunţăm că va veni şi El, fiindcă nu va veni. Vă asigur.

***

dacă nimeni nu s-ar sinchisi de existenţa tristeţii
din frunzele de stejar când vine toamna
ca un tanin ar tragerilor de timp şi de spaţiu
ca o reglare de euharistii în eter

dincolo de care veghează din planete Dumnezeu
urcuşul Său spre durere nu impresionează mai mult
decât dacă ar fi propria noastră durere neînţeleasă
ce absurd să mănânci mere şi să nu ştii nimic despre sâmburi

ce absurd să întrebi înserarea despre execuţia de mâine
ca şi când floarea de tei n-ar avea gâdele ei
doar să trăieşti frumos ţi se cere şi să duci la păscut libertatea
până când ar zâmbi din toate eşafoadele ei inocenţa

dacă nimeni nu s-ar sinchisi de existenţa tristeţii
lebedele ar vâna trestii peste care se zbate apusul

Poza mea şi poza ta, pe acest panou al tăcerii… Uite, vezi? Acesta sunt eu… Iar acesta eşti tu. Avem aripi, vezi? Aripile credinţei.
Pozele noastre au fost puse aici de curând, dar ele au fost făcute de Dumnezeu din veşnicii. Se văd din toate părţile. Fiindcă El e în toate părţile. Ochii lui sunt peste tot. Şi nici o culoare nu este în plus sau în minus…
Aparatul Lui de fotografiat poartă marca “Golgota”. Oricui trece pe acolo şi se odihneşte la umbra crucii Fiului Său, El îi face o poză cu aripi.
Fiindcă acum am devenit zburători. Zburăm pe deasupra mizeriei lumii, fără să ne pătăm. Şi albatroşii fac parte dintr-un peisaj cu mare, dar nu sunt nici peisajul, nici marea, aşa cum noi suntem în lume, dar nu mai suntem din lume, noi nu suntem ea…
Ce amintiri frumoase poartă aceste poze! Atunci când eram mântuiţi, vezi? Uite cum ne făceam albi ca zăpada prin sângele Mielului! Aici suntem la Tronul de har, aici ne luptăm cu potrivnicul… Asta e Sabia Duhului.
N-am să uit niciodată bucuria aceasta a strălucirii bliţului lui Dumnezeu! Nu mă voi sătura niciodată sa zbor…
Doamne, hai să ne mai uităm o dată la poze!

După ce ne-am vârstat cu de toate
Ca o felie de realitate inconştientă,
Ne-am măsurat vârstele de departe
Şi viaţa lor am găsit-o absentă.

Eram ca un cal mural de pe pereţii tăcerii,
Nimeni nu-şi mai amintea cine ne-a pus
În culorile triste ale îndoielii,
Cu orgoliile în sus.

Colmatam zile de aprilie sau de altceva
În albia înapoierii noastre-n goliri,
Că iubirea aproape că nu mai conta,
Oricât eram de nuntiri.

Oricât eram de zăbreliţi în durere,
Şi oricât ni se păreau ele de aur curat,
Cineva tot încerca dinăuntru să spere
O afară de niciodat’

Şi uite-aşa ne-ai luat de pulsul aproape rupt
Şi în grădina Ta ne-ai înflorit obosirile,
Că nu mai trec anii pe dedesubt,
Ci roiesc între noi ca rostirile.

Cineva a zis : « Dacă nu avem în noi ceea ce este deasupra noastră, vom ajunge în curând să cedăm la ceea ce este împrejurul nostru. » Şi câte nu sunt împrejurul nostru !
Satan a creat a întreagă lume de iluzii, gata oricând să ni se ofere, o lume de minciună şi de amăgire, care oferindu-ni-se ne devoră.
Cine nu a simţit atingerea plăcerii şi a mizeriei, deodată, a satisfacerii vinovate, a împreunării cu împrejurul sub abilul patronaj al Amăgitorului?
Cine nu a simţit că pluteşte în imensitatea unei neasemuite înălţări spirituale ce s-a dovedit curând a fi doar aceeaşi împreunare a sinelui propriu cu exact imaginea lui oglindită de lumea himerelor ? A împrejurului considerat real, considerat necesar, considerat oricum,  numai amăgior, numai mizerabil şi demn de milă, nu…  « Stăpânitorul veacului acestuia », a împrejurului acestuia « răcneşte ca un leu şi caută pe cine să înghită. »
Unde alergaţi, oamerii buni ? Opriţi-vă !  Priviţi în voi: mai e acolo ceva neclar, aproape tainic, ceva ca o virgulă între bine şi rău ? Se mai învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele gândurile voastre ? Înseamnă că nu-i totul pierdut.
Înseamnă că mai răsună în voi un clinchet de la întemeierea lumii, chiar dacă înăbuşit de împrejururi iluzorii… Îndepărtează-le cu once preţ, dacă vrei să auzi vuietul naşterii tale din nou ! Dacă îţi place cu adevărat liniştea muzicii Duhului Sfânt… Şi cum niciodată nu putut-au împreună să stea adevărul şi minciuna, cum niciodată două propoziţii contradictorii nu pot fi adevărate în acelaşi timp, nici două împrejururi reale în acelaşi timp şi la fel de adevărate, hotărăşte-te ! Ori împrejurul prefăcut şi pieritor, ori ceea ce vine de deasupra, veşnic şi adevărat… Hotărăşte-te!

***

dacă mă întreb despre fericire ce rol are ea
în procesul mântuirii şi de ce clocotesc oceanele
când bate vântul tare ei dacă te întrebi înseamnă
că ştii ce e aia sau ce ar trebui să fie înseamnă
că a înghiţit aerul un vârf de munte cu capre negre cu tot

şi toamnele cele cu stânjenei în ele
de rămânea copilăria de neuitat
erau şi ele un răspuns la întrebarea despre fericire
dar foarte puţini mai ştiau să bată din aripi

apoi Dumnezeu zâmbea din toţi îngerii şi arcuia
o ascunzătoare să ne jucăm
de-a v-aţi ascunselea fiinţei asta e da asta e
fericirea despre care mă-ntrebi asta e

Este adevărat că ne confruntăm, ca de obicei, cu începuturi slabe, dar venind împreună întru limba română, scriitori şi cititori, fiecare cu bagajele lui mai mult sau mai puţin bogate, Domnul va lucra.

Emiteam, mai deunăzi, câteva considerente privind o anumită poziţie ingrată a scriitorului român cu convingeri evanghelice, care este confruntat, de o parte, cu o mai mult sau mai puţin observabilă ignorare (dacă nu chiar împotrivire) din partea majorităţii ortodoxe din România, iar de cealaltă, cu o anumită suficienţă culturală în propriul mediu evanghelic, care, la drept vorbind, acceptă greu alte elite decât cele de la amvon care, aproape întotdeauna, nu sunt cei mai buni critici literari… Aceasta poziţie mi-a adus multe prejudicii de-a lungul timpului. Care ar fi soluţia problemei enunţate mai sus? Unde ar putea fi pus rolul literaturii beletristice în lucrarea unei biserici? Este nevoie de aşa ceva?

Dacă membrii şi liderii bisericilor se mulţumesc şi sunt zidiţi sufleteşte din Scriptură – şi aşa trebuie să fie! – şi din aportul obişnuitelor “predicuţe cu rimă”, ce rost are un poet sau prozator care mai apelează şi la o manieră originală şi modernă de a scrie? De ce l-a lăsat Domnul să fie şi să fie aşa? Adică altfel…?
Cred că ar fi de dorit să accentuăm nu atât pe rolul scriitorului teolog, cât pe acela al scriitorului artist… Cei mai mulţi lideri sunt de acord că, dacă există talentul, condeiul trebuie folosit. Că este o datorie de la Domnul pentru fiecare dintre noi să nu îngropăm
talantul primit, ci să-l cizelăm şi să-l punem în negoţ, astfel ca el să aducă profit pentru Împărăţia Domnului. Dar, în mod specific, în ce ar consta acest  “profit”?
Este un poet, de exemplu, sau un scriitor de povestiri creştine, sau un eseist, mai mult “un obiect de decor” pentru lucrarea Domnului, care are doar rolul de “a face atmosfera” dinaintea predicilor şi de a satisface câteva – puţine! – pretenţii literare, sau trebuie să-şi asume şi el, scriitorul artist, vreun rol activ de propovăduire şi formare?
Viziunea multora asupra situaţiei culturale evanghelice impune acordarea celei mai mari atenţii, dar pentru un obişnuit scrijelitor de litere ca mine şi ca alţii, care nu am pătruns prea mult dincolo de cuvinte şi de semnificaţiile lor, mecanismele marii istorii înseamnă cam ce înseamnă moara pentru o rotiţă din interior… Ştim că merge sau nu merge, simţim ce ne doare sau ce tresaltă de bucurie în noi, uneori, poate că ştim şi ce ne doare sau ne
încântă… Şi încercăm să exprimăm aceste experienţe astfel ca rezonanţa tânguirii sau bucuriei să ajungă cât mai departe. Cât de departe, asta cred că ne pot spune cititorii…
Se poate ca lucrarea unui astfel de “făcător de bine” într-ale frumosului
grai să atingă lumea cu harul Domnului, astfel ca şi el să poată fi considerat un lucrător în via Sa?
Marii teologi au lăsat o zestre de progres real şi benefic umanităţii, nimeni nu poate nega rolul lor în propăşirea Evangheliei şi a principiilor Ei, dar ce ne facem cu scriitorii mai puţin teologi, dar la fel de umblători cu Dumnezeu, de experimentaţi în relaţia cu El? Au ei vreun cuvânt de spus în biserică şi în afară?
Subscriu din toată inima acelor observaţii care surprind faptul că  în mediul ortodox, se observă cu ochiul liber că nu a trecut  pe acolo reforma, cu provocarea evanghelicilor… A sosit vremea aceea, cred lucrul acesta cu toată fiinţa!

Un prieten îmi spunea:  „Consider că trebuie să scriem şi noi, evanghelicii… Mântuitorul a ales doar ucenici. Scriitorii sau făcut ei înşişi după cum au simţit chemarea. Toată teologia de care noi depindem în propovăduire ne este dezvoltată de un scriitor/teolog, Apostolul Pavel. Ce ar fi rămas din propovăduirea lui, dacă nu ar fi scris? Sau ce am fi ştiut astăzi din teologia pastorală a lui Iacov, dacă nu ar fi scris epistola sa? Ce am fi ştiut despre crezul lui Petru, care, o vreme, iubise mai mult fiinţele marine decât pe cele terestre? Ştim ce stim pentru că s-a scris…”
Aici accentuez cu o observaţie personală: consider scrisoarea lui Iuda un exemplu despre scrisul cuiva care, dacă n-ar fi fost chemat la o lucrare de învăţător, ar fi fost poet. Bogăţia imaginativă în folosirea limbajului, conexiunile celei mai elevate viziuni creştine
aplicate unor situaţii foarte concrete într-o explozie de imagini poetice, îl recomandă. Redau doar un citat:
“Aceştia, dimpotrivă, batjocoresc ce nu cunosc
şi se pierd singuri în ceea ce ştiu din fire,
ca dobitoacele fără minte.
Vai de ei! Căci au urmat pe calea lui Cain!
S-au aruncat în rătăcirea lui Balaam,
din dorinţa de câştig!
Au pierit într-o răscoală ca a lui Core!
Sunt nişte stânci ascunse
la mesele voastre de dragoste,
unde se ospătează fără ruşine
împreună cu voi,
şi se îndoapă de-a binelea;
nişte nori fără apă,
mânaţi încoace şi încolo de vânturi,
nişte pomi tomnatici fără rod,
de două ori morţi,
dezrădăcinaţi;
nişte valuri înfuriate ale mării,
care îşi spumegă ruşinile lor,
nişte stele rătăcitoare,
cărora le este păstrată
negura întunericului
pentru vecie.”
(Iuda 1:10-13)

Mai spunea prietenul meu: “Nu trebuie să aşteptăm să avem un post la amvon sau să îmbrăcăm sutana, ca să putem scrie. Nu trebuie sa acceptăm ideea că numai aparţinând bisericii tradiţionale, ne putem aduce contribuţia în scris la îmbunarea şi încunoştiinţarea semenilor asupra unor adevăruri care nu sunt puse pe înţelesul comun şi nu sunt tipărite. Înţeleg aceasta (pentru. cei care sunt chemaţi la aşa ceva) ca o datorie faţă de generaţia noastră şi faţă de cele viitoare. Mai sunt multe învăţături în cămările Domnului, care aşteaptă să vadă lumina tiparului. Să mergem spre ele.”
Sunt perfect de acord. Ceea ce aş vrea să căutam împreună, noi, cei care scriem, este exact acea cale de a face auzite vocile noastre literare în acest context indiferent, dacă nu ostil, al unei culturi adăpată de o religie tradiţională, neaparţinând ei. Şi nu mă refer la literatura teologică, ci la cea artistică.
Poezia creştină evanghelică este ignorată. Să fie numai din motive financiare născute din simpla observaţie că nu sunt mulţi cei care vor cumpăra aşa ceva?
Oare…? Vom trăi şi vom vedea…

***
a trebuit să-mi fac loc eram singur cu stingerea mea
pe lături creşteau plopii cu trese de dor
majurii însingurării
Dumnezeu făcea semn cu arhanghelul mihail
ciupeau norii aerul rămas în urma combinelor ploii

a trebuit să-mi fac loc alergam după himere după cai verzi
zicea tata scoţându-mă de la naftalina istoriei
ca pe un cap de acuzare în procesul morţii cu zile
cineva trântea uşa de perete ca să-mi fac loc
şi o şuviţă de suferinţă răsuna-n prag

nu am înţeles ce însemna poziţia de drepţi
până nu am fost pus pe crucea unei smerenii oarbe
apoi am început să-mi fac loc şi mie acolo
ca oricărui cui în deplinătatea rănii
Doamne vino mai lângă mine că-mi este frig

Un prieten mi-a trimis un text. Nu are rost să-l prezint (textul), se pretindea a fi poezie. Dar m-a făcut să încerc să ţes câteva rânduri. Aveam de-a face cu o intenţie literară realizată mediocru, dar nu fără un oarecare impact duhovnicesc…  Părerea mea sinceră şi fără pretenţii de a instaura vreo regulă este aceea că, formal, un astfel de text poate fi interesant.
Dar el urmăreşte în primul rând imperativul utilităţii, şi din acest punct de vedere satisface pe deplin, mai bine chiar ca o predică inteligent alcătuită. Cu siguranţă, gândurile şi sentimentele unei inimi din care au ieşit vorbele astea sunt pe placul Domnului, daca ele oglindesc şi determină fapte. Şi eu cred că asta contează, la Dumnezeu!
Din punctul duhovnicesc de vedere, astfel de texte au forţă şi finalitate, implicaţiile lor morale conferindu-le o calitate care nu poate fi eludată.
Dar calitatea lor formală e umbrită de evoluţiile exprimării artistice, de noile achiziţii şi descoperiri omeneşti în domeniu, de comparaţii care nu îi sunt tocmai favorabile în confruntarea cu alte texte asemănătoare. Daca mă gândesc la “If” a lui Kipling, atunci textul acesta e neînsemnat. Dar ştiu, repet, că Dumnezeu priveşte nu la forma textelor, ci la profunzimea credinţei care le-a generat şi la rodul pe care-l aduc pentru El.
De fapt, rostul oamenilor este acela de a-L glorifica pe Dumnezeu prin toate manifestările gândurilor lor. Mai ales prin creaţia lor de orice natură ar fi ea: ştiinţifică, socială, culturală. Cred că a da ce avem mai bun şi mai curat în noi, pentru îndeplinirea dezideratului enunţat este scopul pe care trebuie să-l avem în vedere, atunci cand facem orice alegere, noi, creştinii. Mai cred că, atunci când am ales cui vrem să slujim, această alegere ne va călăuzi umblarea către împlinire duhovnicească, dar şi formală. Fiindcă e absurd să ne închipuim că Dumnezeu ne-a lăsat în lume doar pentru a-i măsura valurile. Un creştin are datoria sacră a Învăţătorului său: aceea de a forma şi reforma valurile (valorile!) acestei lumi astfel încât să poată merge pe ele, ca Petru, dar să nu se scufunde din prea puţină credinţă. De ce să nu se vadă în noi “puterea lui Dumnezeu”? Avem aşadar cu noi dorinţa Lui sfântă – care devine astfel obligaţie pentru orice creator – de a  urmări forma cea mai potrivită pentru a-L reprezenta în orice împrejurare a vieţii noastre.
Acolo unde se priveste inima, să arătăm o inimă neîmpărţită şi curată. Acolo unde se urmăreşte forma, să oferim ochilor o formă suficient de transparentă pentru a fi văzut Hristos. Dar suficient de atractivă, sub lupa maiestriei artistice, pentru a nu îndeparta pe privitorul avizat. Desigur, “avizarea” despre care vorbeam implică existenţa unui set de reguli care determină aprecierea gradului de eficienţă al obiectului analizat. Dacă este vorba despre o poezie, eficienţa ei înseamnă capacitatea de a naşte în mintea şi inima cititorului sau ascultatorului idei şi sentimente specifice, dar şi crearea unei stări de “beatitudine existenţială” ca descoperirea a ceva extrem de preţios, chiar dacă nu se poate, de multe ori, să se definească această stare… Poate doar printr-o întrebare: oare ce a simţit Dumnezeu când a creat lumea şi pe om? Ce înseamnă la El “a văzut că era bine”?
Pledez – şi nu numai eu – pentru excelenţa actului creator, atâta timp cât convingerea noastră e că Dumnezeu Însuşi nu Şi-a permis să facă un univers mai puţin decât “foarte bine”. Actul creator vine de la El şi trebuie să-I fie returnat cu respectarea cât mai fidelă, în concordanţă cu cantitatea de putere creatoare din fiecare, cu valoarea “talanţilor”  încredinţaţi. E clar că fiecare frântură de valoare, în absolutul divin, are dimensiune absolută. Dar aici, unde relativul domneşte, fiecărei frânturi de expresivitate îi corespunde o anumită „frântură” de receptivitate. Determinări genetice, culturale, sociale, fac să fie aşa. Diversitatea lumii şi a oamenilor va determina diversitatea tuturor manifestărilor  orientate către ea. “Eficienţa actului creator” este puterea cu care obiectul creat impresionează pe receptor, îl determină să îl aleagă.
Se face deseori greşeala de a ne îndrepta necorespunzator demersul artistic. Nu se ţine cont de calitatea receptorului, de relativismul lumii acesteia. Dacă la Dumnezeu actul unei inimi închinate Lui este primit cu bucurie, indiferent de forma, la oameni, care vor privi “la faţa” demersului creator respectiv, reacţia este relativă.
Vorbesc din experienţă: prima mea placheta de versuri închinate Domnului şi reflectând întoarcerea mea şi a poeziei mele spre El, “Cu faţa la cruce” (Ed. „Samuel”, 1994) a fost respinsă în mediul cultural evanghelic (cu mici excepţii). Chiar a ajuns să fie înapoiată editurii ruptă şi cu specificarea clară că “asta nu e o carte creştină!”. Şi asta fiindcă nu mi-am orientat corect demersul. Mediul evanghelic, atunci, nu era pregătit să accepte forme noi de exprimare. Cauzele pot fi analizate, dar nu asta imi propun acum.
Prin comparaţie: aceeaşi carte a fost trimisa unei edituri electronice seculare foarte căutată. Răspunsul lectorului de la această editură (despre a cărui apropiere de Dumnezeu nu am ştire, dar de al carui nume cultural sunt încântat), primul care a citit manuscrisul-mărturie al acestei cărti mi-a răspuns, citez “cartea mi-a plăcut cu adevarat”. Dacă lectorul despre care vorbesc a surprins Adevărul textului de dincolo de forma lui, slava Domnului! Dar sigur forma a facilitat accesul spre Adevăr! Iarăşi slavă Domnului! De data asta am ales orientarea corectă a demersului meu. E singurul meu merit.
De aceea susţin că e bine să ştim cui ne adresăm, când alcătuim ceva. Dacă solicităm unui arhitect să ne proiecteze o casă în stil renascentist, fiindcă ştim cum e şi ce înseamnă asta şi realmente ne dorim să locuim într-o astfel de casă, atunci nu ne vom mulţumi cu serviciile oricărui arhitect: doar cu ale unuia care ştie măcar cât noi despre stilul amintit. Cerea şi oferta, în această lume, funcţionează altfel decât la Dumnezeu! E evident!

***
curând mă dezbat toate deziluziile ca pe subiectul lor preferat
de impus respect nici vorbă
apa trece pietrele rămân în albii în temple ori la rinichi
nimeni nu e mai disperat ca sângele când trebuie să curgă din om

Dumnezeu ştie să pună la locul ei ultima fărâmă de univers
în care caut să mă ascund adeseori este conştiinţa mea
sau inconştienţa mea prăjindu-şi buchetul de maci pentru cină
curând curând metrul luminii va măsura ferestrele împovărării

şi vom avea nevoie de imaginaţia pădurilor de brad
care au purtat în lemnul lor cruci
pentru tâlhari pentru martiri pentru isus
ia-ţi crucea şi urmează-mă ocoleşte durerile astea

E ceva… Dincolo de orice întrebări pe care şi le-ar pune omul. Şi, indiferent de răspunsurile pe care le-ar putea afla, rămâne mereu şi mereu adevărat faptul… Fapta…
Există ceva ce interferează cu existenţa lui, tulburând-o, contrariind-o… Fie că numim acest ceva „frică de moarte”, „nevoia de sens al vieţii”, „dimensiune a fiinţei umane”, el există şi se manifestă.
Cel mai adesea, numim asta: „sentimentul religios”. O caracteristică ce nu are o altă consistenţă decât pe aceea a unor determinisme intime, profund subiective, dar reflectând o obiectivitate latentă, de intensităţi variabile, care conduc însă la manifestări implicate fundamental la nivelul comportamentului nostru individual şi social.
Cu alte cuvinte, partea invizibilă din noi conduce în mod evident către formarea şi manifestarea modului de integrare şi de relaţionare ca indivizi în societate şi ca elemente făuritoare şi consumatoare de istorie. Prea… transcendental? Sau prea… duhovnicesc?
Prin „consumator de istorie” înţeleg spiritul raportat la trecut, la tradiţii, la memorie, vieţuind într-o inerţie de multe ori iresponsabilă înaintea unor provocări noi şi, de aceea, periculoasă.
„Făuritorii de istorie” sunt acele flăcări care, născute din rugurile unor personalităţi, incendiază o generaţie, scoţând-o din starea inerţială de „consumator”. Ideea nu e nouă şi nu e de la mine. Dacă vom ţine cont de ea, orice încercare de schimbare a cursului istoriei întreprinsă de aceşti „făuritori” are o limită impusă de raportarea la însăşi istoria. Singurul deplin şi cu adevărat „Făuritor” nu aparţine istoriei formelor şi tradiţiilor ei. Acestea caută conservarea de sine a lumii. Adevăratul „Făuritor” nu este din lume, ci vine din exterior, din afara istoriei, cu metode şi instrumente cu totul noi, care le contrazic fundamental pe celelalte şi care, coştient de pericolul deturnării „Chipului şi asemănării”, asigură restaurarea acestuia.
Cursul propriei vieţi, aceasta este singura bucăţică de timp pe care îşi poate propune să o controleze omul. Dacă alţii, după el, preiau şi duc mai departe iniţiativele viabile, în măsura în care acestea se dovedesc folositoare societăţii, atunci putem vorbi despre viziunea istorică a cuiva. Atunci abia, viaţa unui om primeşte o însemnătate anume, raportată la istoria generală. Am putea chiar afirma că istoria este formată din perioadele unite într-o continuitate controlată din afară. Fiindcă din interior nu există posibilitatea, dată fiind condiţia umană de „elemente” consumatoare, de a o controla.
Dar să revin… Chiar dacă devin prea didactic.
Există o realitate interioară bântuită de spectre ciudate, la nivel individual. Întrebări mai mult sau mai puţin stringente îi preocupă pe oameni de la naştere şi până la moarte. Agăţându-se de concretul înconjurător, cei mai mulţi caută să fugă de ceea ce nu poate primi un răspuns imediat, mulţumitor în imediateţea lui, şi, mai ales, în direcţia satisfacerii tocmai a acestei nevoi de încorporare într-un concret, i-aş spune majoritar. Ideea e mai degrabă aceea de calitate, decât de cantitate.
Cei mai mulţi caută sa fugă de robia sinelui lor real care le spune că mai trebuie făcut ceva, înainte să se instaleze la masa vieţii lui şi mănânce şi să bea. Ce, nu-s eu stăpân pe viaţa mea? Nu fac eu ce vreau cu ea? Ba da… Dar ai ales, pentru rezolvarea problemei, o soluţie pe care am numit-o „sentiment religios”. Şi indiferent cum ai numi soluţia asta, oricărei credinţe sau necredinţe i-ar purta ea numele, dacă nu accepţi că altcineva este stăpânul tău, că trebuie să te încingi cu renunţarea la pretenţiile de libertate şi autodeterminare, că nu eşti decât un „rob netrebnic”, ai eşua. Şi că orice-ai face, oricât de însemnate ar fi meritele tale pe pământ, n-ai făcut decât ce erai dator să faci. Ţi-ai slujit Stăpânul. Poţi să-i spui umanitate, dacă-ţi place mai mult. Eu îi spun Domnul. Apoi fiecare se încinge să slujească. Hai să facem o întrecere: cine leapădă primul ştergarul, ca să apuce şi el o porţie de mâncare?
E adevărat că Hristos Domnul S-a identificat cu „aceşti micuţi fraţi ai Mei”, exemplare ale unei umanităţi condamnate, dar create „prin El şi pentru El”, pe care a venit să o regenereze. Să o răscumpere. Răscumpărând-o pe ea, Se revela pe Sine, Cel Acelaşi şi veşnic, al cărui Plan era „Chipul şi asemănarea” care-L mărturisea întocmai şi-L glorifica pe El. De ce te împotriveşti, omule? Cine te ţine în amăgirea binefacerilor folositoare în primul rând ţie, într-o religie a unei carităţi în nume şi interese străine Numelui Său? De ce te fereşti de Adevăr, atunci când ajuţi pe semenul tău? În numele cui îţi exerciţi tu „Chipul şi asemănarea”?
Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori (nu) aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie (nu) mi le-aţi făcut.” Vedeţi până unde merge identificarea Domnului cu oamenii? El îi numeşte „fraţi”. Dar despre asta cred că vom mai vorbi.
Şi mai spune: „Şi oricine vă va da de băut un pahar cu apă, în Numele Meu, pentru că Sunteţi ucenici ai lui Hristos, adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata.” A recunoaşte că suntem „ucenici” ai Săi ne arată că dăm şi acceptăm orice „în Numele” Său. Ştii, m-a trimis Învăţătorul ca să te ajut. Ştii, te-a trimis Învăţătorul ca să mă ajuţi. Ştii, în Numele Său…
Ce simplă mi se pare problema libertăţii, acum. Sunt liber să aleg. Şi nici nu e greu: sunt doar două posibilităţi. „Alege astăzi cui vrei să slujeşti.” Nu la condiţia de rob ni se dă alternativă. Omul nu se poate elibera de subiectivitatea sa. Dar subiectivitatea mea e liberă să aleagă încotro îşi îndreaptă serviciile.
Psihologia încearcă fără succes să dea de capăt acestei nevoi a omului . Filozofiile ţes tot felul de borangicuri intelectuale care mai de care mai sofisticate. Încearcă să fixeze minţii omeneşti refugii în drumul ei de fugă dinaintea necunoscutului. „Da, e adevărat, ceva-ceva există, este neclar, dar clarificabil, dacă…” Şi se iau în considerare în termeni alunecoşi, evazivi, tot felul de condiţionări şi dimensiuni omeneşti. Doar-doar vor limita aparentul haos.
Religiile coc pâini pentru suflete şi toarnă în cupe vinul unor credinţe care să confere siguranţă şi rost existenţei. Dar eficienţa lor depinde de brutarul, sau de stăpânul viei. Şi de vatra unde sunt coapte pâinile, sau de teascul unde se face vinul. Foamea şi setea după adevăr pot fi amânate, amăgite, anihilate. Cu astea nu s-a rezolvat problema, însă. Nevoia de salvare este resimţită de toţi şi apare ca o caracteristică a însăşi condiţiei umane, a istoriei, la urma urmei, prin transferarea particularului individual în linia succesiunii. Cei mai mulţi fug…
Spunea un înţelept şi mă iau şi eu după el:
“Putem găsi o altă cale de înţelegere, în postulatul potrivit căruia firea dumnezeiască, în măsura în care ne este accesibilă, trebuie să aibă ceva comun cu firea noastră. Şi dacă vom căuta o anumită însuşire spirituală pe care suntem conştienţi că o posedăm şi pe care i-o putem atribui şi lui Dumnezeu, cu încredere absolută – fiindcă altminteri, dacă Dumnezeu n-ar avea această însuşire pe care o avem noi în mod neîndoielnic, ar însemna ca, pe linie spirituală, Dumnezeu să fie inferior omului (quod est absurdum) – atunci, o asemenea însuşire, pe care suntem îndreptăţiţi s-o atribuim atât omului cât şi lui Dumnezeu, nu poate fi decât o însuşire pe care filozofii vor s-o izgonească din sufletele oamenilor, şi anume iubirea.”
Dar ce treabă are salvarea cu iubirea, veţi spune… Sau nevoia de un Mântuitor, despre care vorbeam, cu nevoia de iubire? Până la urmă, nu prea înţelegem ce e şi de ce, nevoia de salvare, de cine avem nevoie să fim salvaţi? Mulţi se simt fericiţi în viaţa asta, înconjuraţi de familii, de dragoste, de bani şi plăceri… Nimic nu strică echilibrul vieţii lor, de ce ar avea nevoie sa fie salvaţi?
Toynbee, căci el e autorul citatului de mai sus, aplică termenul unei realităţi de dincolo de individ, istoriei. El se referă la un salvator al civilizaţiei omeneşti, al oamenilor ca rasă capabilă să fie distrusă, sau să se autodistrugă. „Dar ce treabă am eu cu asta? Viaţa e atât de scurtă… De unde, nevoia de mântuire…? Poate că cei care n-au ce am eu, poate că ei ar avea motiv să apeleze la aşa ceva. Mie nu-mi trebuie decât bani, ca sa cumpăr iubirea – o familie satisfăcută, animalul de companie, fidelitatea prietenilor, satisfacerea plăcerilor… Ce dacă sună puţin egoist, n-ai nici o şansă să fii iubit de alţii, dacă nu te iubeşti tu mai întâi! Toynbee a murit şi el, nu?” Aşa spune omul modern, uitând cât de nesigur este pe ceea ce are din iubirile aşteptate de el.
Eu i-aş răspunde: „Ai nevoie de siguranţa în iubire. Ai nevoie ca iubirea ta să te poarte ea pe tine, nu tu pe ea. De ce să te temi mereu că ai putea-o pierde? De la naştere până la moarte, sentimentul acesta al nesiguranţei iubirii îl însoţeşte pe om. Nevoia asta o numesc eu nevoia de mântuire. Ca orice cheie, ea are un sigur loc unde se potriveşte, o sigură uşă răspunde la atingerea ei. Stăpânul care-ţi cere să-I dai „să mănânce şi să bea”, El are cheia. În cămară vei găsi iubire sau pieire. Iar tu alegi. Nu dacă vei sluji, ci cui. Spre ce cămară te îndrepţi, robule? Ai nevoie de Numele Lui de pus peste „Chipul şi asemănarea” ce eşti.
Noi facem copii după chipul şi asemănarea noastră şi le dăm numele nostru. Nu-i lăsăm pe alţii să le dea numele lor. De ce ar accepta Dumnezeu ca acel creat „după chipul şi asemănarea Sa, a Gloriei Cuvântului Său, ieşit din Gura Sa şi frate cu Cel născut din Sine, să poarte numele altuia? Căci asta suntem: chip cu nume străin, crescuţi de un tată care nu e tatăl nostru adevărat, care se foloseşte de noi şi apoi ne aruncă în cocina porcilor, să dorim roşcovele… Care ne bate zi şi noapte cu urgie şi suferinţă…
Cu războaie, ură şi nebunie. Asta aduce fuga de Domnul.
Acesta este sentimentul religios al omului. Nostalgia după numele său adevărat, după tatăl său adevărat, după rostul său adevărat.

***
dacă nu aş fi sigur de pasul ăsta
celălalt ar sta agăţat în păduri de teamă ca rupturile
şi nu aş mai călători de la durere la durere şi înapoi
numărând zilelor toate ghebele toate căldurile

şi câmpurile cu ciulini şi urme de copite
de la capătul viselor nedormite sub palmieri
îşi cască mormintele de oboseală de aşteptare
ce bine că sunt sigur de pasul ăsta

aşa-i de când mi-a pus piciorul în atele de marea galileii
puţin credinciosule era alintul Său iar eu ţipam
frica avea undeva un sâmbure de inima mea
în care nu mai eram

Şi când mă gândesc că nici ne m-am apropiat de ce-aş vrea să spun… Dar ce-aş vrea să spun? Cine scrie vreun jurnal ştiind ce va fi pe pagina următoare? Dacă va mai fi ceva…
Numai că nu scriu un jurnal obişnuit. Este jurnalul scrierii iubirii. Iubirea nu are sfârşit sau început. Iubirea se rosteşte pe Sine, iar eu nu fac decât să iau notiţe. Şi am un alfabet de carne cu care scriu. Un alfabet de carne învăţat de la mama şi tata. Un alfabet de carne, care vrea o iubire de carne, despre care să scrie un jurnal de carne. Dar eu vreau să scriu un jurnal care să rămână, nu unul care să ardă. Focul, numai pe foc nu-l arde. Aşa că am luat Cartea ca să învăţ alfabetul de foc. Sigur că ceea ce e de carne va arde. De-aia miros eu aşa a mădulare mistuite!
De la focul săbiei învăpăiate a îngerului pus să păzească intrarea oricărui om purtător al „cămăşii mânjite de carne”, până la focul judecăţii din urmă, focul a însoţit şi însoţeşte mereu credinţa adevărată. Şi focul este tot un simbol al Duhului Sfânt, în Scriptură. Căci alfabetul de carne are nevoie de simboluri. Cuvintele de carne nu sunt decât simboluri. Noi nu putem acţiona nemijlocit asupra realităţii. Doar „Cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător, mai tăietor decât o sabie cu două tăişuri.” Focul poartă în el puterea de a construi, sau de a distruge. Pentru asta are nevoie de lemnele simbolurilor.
„Focul să ardă pe altar şi să nu se stingă deloc: în fiecare dimineaţă, preotul să aprindă lemne pe altar, să aşeze arderea-de-tot pe ele, şi să ardă deasupra grăsimea jertfelor de mulţumire.” Singura putere a cărnii – singura semnificaţie a alfabetului ei – este să ardă de mulţumire. Să fie „jertfa de bun miros” a recunoştinţei. Altfel, carnea piere, alfabetul ei se topeşte în inutilitate veşnică. Legea lui Dumnezeu e ca „Focul să ardă necurmat pe altar şi să nu se stingă deloc.”
Lui Moise „Îngerul Domnului i S-a arătat într-o flacără de foc, care ieşea din mijlocul unui rug. Moise s-a uitat; şi iată că rugul era tot un foc şi rugul nu se mistuia deloc.” Atunci S-a descoperit Dumnezeu pe Sine. Combustibilul era El Însuşi, de aceea nu se mistuia. „Eu am venit să arunc un foc pe pământ. Şi ce vreau, decât să fie aprins chiar acum!” a spus Domnul Isus.
Ei, acum să te văd, alfabetule de carne!

***
bat aerul să facă păsări şi nu face nimic
bat aerul cu aripile mele de doi bani şi nu face nimic
apoi încep să plutesc dus-întors ca anotimpurile
până unde nu mai înţeleg nici eu

mă întreb de ce Dumnezeu începe mereu
când nu mă interesează decât vâlvătăile inimii
apoi traversează păsări să facă aer din cel respirat
de fulgere cu îngerii dezdoiţi

treci Doamne înainte să vin şi eu
fă paşii mai mici eu nu ning nici nu ard
miriştile iluziei rămân secete dacă nu
plouă realitatea cu iubire cu înviere

şi iarăşi încerc să bat aerul poate măcar dragostea
să iasă din toate astea despre corali numai Dumnezeu ştie
câtă mare se poate apropia de ei
cum Domnul de crucea de la capătul gândului meu

Ei, mă gândesc că aş putea să mă apropii de subiect încet, încet, să vă prind ca-ntr-o învăluire, dar nu ştiu dacă sunt suficient de abil pentru a proceda aşa. Am momente ca acum, când nu mai pot înainta. Nu fiindcă n-aş şti ce vreau să spun… Parcă aş fi obosit.
Hai, fii sincer până la capăt, îmi spun. Eşti confuz. Da, trebuie să mărturisesc că sunt confuz. Dacă scriam poezie, ar fi fost altceva. Legam, până la urmă, vorbele. Dar aici mi-am propus să fiu cât de exact se poate. Exact, într-o lume de gânduri…
Niciodată nu uit că spun ceva, că eu sunt cel ce spun. Eu? Sau cel pe care vreţi voi să-l auziţi?
Şi vreau să spun corect, adevărat şi frumos. Aşa că mă necăjeşte să nu fie chiar aşa mereu. Aş fi vrut să vorbesc acum despre dragostea lui Dumnezeu. Cum nu poate El să fie altceva. Eu numesc „dragoste” ceva ce este El. Când fac asta, Îi spun pe Fiinţă, mai degrabă decât pe Nume. Care Nume este chiar Fiinţa. Nu-i aşa că-s tare confuz? El Se prezintă ca „Cel ce sunt”. Pur şi simplu. Mai pur şi mai simplu de atât nu se poate. El este întreg arsenalul de calităţi pe care I le atribuim noi şi mult mai mult. El este în fiecare cuvânt al Scripturii, în fiecare învăţătură a ei. El este voinţa şi înfăptuirea tuturor lucrurilor, începutul şi sfârşitul lor. El este dragoste. Nimic din ce nu înseamnă dragoste nu poate vorbi clar şi luminos şi adevărat despre El.
O logică inversă mută inimile oamenilor de la felul de dragoste care Se cheamă Dumnezeu, acela care L-a determinat să aleagă facerea lumii şi mântuirea ei. Ei nu mai ştiu să iubească fără să se cocoţe pe iubire strigând „E a mea! De la mine din suflet… Trebuie să mi se plătească pentru ea, măcar cu aceeaşi monedă!”
Ştie cineva cum este să fii iubire? Nu să ai iubire, ci să fii? Nu pot să-L cunosc pe El şi să nu ştiu să fiu iubire. Dar privesc la Isus. Da, n-au fost oameni proşti Darwin şi ceilalţi închipuitori de evoluţie. Numai că au neglijat un aspect: că evoluţia, cu legile ei de supravieţuire cu orice preţ, de impunere a celui mai puternic, n-ar permite apariţia unui Isus. Şi cu atât mai puţin dăinuirea creştinismului. Pentru că până la urmă istoria e făcută de biologic. Iar viaţa omului e viaţă de animal evoluat, spun ei, oamenii ăştia deştepţi.
Dar istoria e o sumă a vieţilor omeneşti. O sumă de biologic, sau biologicul măsurat în timp. Cum pot legile evoluţiei să favorizeze apariţia iubirii aproapelui, aşa cum a propovăduit Domnul Isus? Dacă El a fost un „mutant”, în nici un caz mutaţia nu era de natură să se impună. Ar fi murit o dată cu El. Vedeţi ce-a ajuns „Chipul şi asemănarea”? Nu mai ştie a cui e. Caută să fie ca Dumnezeu, ca şi când n-ar fi!
Iubirea nu are decât o Lege, fiindcă ea este această Lege. Ea însăşi este o mutaţie. În situaţia în care evoluţia nu conduce la nemurire, cum ar fi normal, fiindcă nu a fost om în oricare etapă istorică ne-am plasa, să nu tindă către aşa ceva, de ce nu L-am crede pe „mutantul” Isus?
Chiar evoluţia m-ar împinge să-l aleg pe Isus: e cea mai extraordinară mutaţie care ar putea apărea. Dacă nu mă coduce la a tânji către viaţa fără de moarte, evoluţia e o minciună în ea însăşi. Premizele sunt greşite, metodele sunt greşite, finalitatea e falsă. Dacă nu-mi oferă Mutaţia care-mi asigură viaţa veşnică, ci se termină într-un acum şi aici lamentabil… Dacă ar fi să mai fiu obligat o dată să aleg în ce să cred, aş alege evoluţia care trece prin Isus. E o evoluţie deplină. Singura evoluţie deplină.
Wurmbrand pomeneşte undeva un exemplu cu oile care, deşi nu se înmulţesc aşa de mult ca lupii şi nu posedă calităţile aceastor prădători, nu au fost eliminate de supravieţuirea celui mai tare… Deşi nu mi se pare complet, ar trebui să luăm în calcul şi un alt aspect: echilibrul ecologic, este totuşi de amintit, odată ce mi l-am amintit…
Evoluţia aşa ar cere. Să piară cel slab, când altul mai tare se confruntă cu el. Poate chiar aşa şi e… În cazul acesta, cel mai tare e Hristos!
Vă place sau nu, fie cum credeţi voi. Eu scriu mai departe. Fiindcă un jurnal nu e scris să placă. Un jurnal e un jurnal. Şi credeţi-mă, îmi e extraordinar de bine, scriindu-l. Mai bine chiar ca atunci când scriu poezii…
Hei, dar vorbeai despre Dumnezeu, că e dragoste, nu despre Isus. Cum ai putut încurca lucrurile? m-ar putea întreba unii. V-am mai spus, dragii mei, că eu îl vreau pe Isus Cel din Scriptură, pe Cel care a spus „Eu şi Tatăl una suntem.” Ajungem şi acolo. Dacă v-am plictisit, vă puteţi odihni un timp. Dar nu uitaţi că acum vorbim despre iubire.
O iubire este ceva fără de care simţi că nu poţi trăi. Pentru care ai da tot. Îmi amintesc o replică dintr-un film: erau doi parteneri, un bărbat şi o femeie. Când ea spunea „te iubesc”, el răspundea invariabil: „Zis şi făcut!” Ea nu înţelegea foarte bine ce înseamnă asta până când nu a fost pusă în situaţia extremă de a-i spune el „te iubesc”, după ce a dat dovada dragostei sale prin fapte, salvând-o pe ea de la moarte cu preţul vieţii lui. Abia atunci, sorbindu-i ultima suflare, a înţeles ea semnificaţia cuvintelor lui si a constatat cu voce tare „Zis şi făcut!”.
Înţelegem noi „Zis şi făcutul” lui Dumnezeu? Căci asta e iubirea despre care vorbeam. El ne spune mereu „Zis şi făcut!”, iar noi nu pricepem ce vrea să spună, de ce nu vorbeşte clar. Nu pricepem că El ne vorbeşte prin fapte. Prin universul întreg, prin noi înşine, prin El Însuşi… S-a dat pe Sine în Fiul Său, ca să-L vedem şi să credem. Ca să înţelegem ce înseamnă iubirea Lui. Îi spunem „Te iubesc!”, iar El răspunde mereu „Zis şi făcut!”. Dacă n-am înţeles ce înseamnă acest „Zis şi făcut!” al Lui, Îl răstignim pe Hristos pentru noi a doua oară…
Dumnezeu este dragoste. Nu e o dragoste doar comunicată, ci este una vie, făptuită. Noi nu ne mai săturăm să ni se spună „Te iubesc”, dar câţi îngelegem că adevărata iubire tace şi face? David scria în psalmii săi că „ce spune El se face, ce porunceşte El ia fiinţă.” El este dragoste salvatoare de la moarte. Dragoste care se execută, nu se discută. Soldaţii ştiu cum e cu ordinele. Un ordin se execută, nu se discută. Dumnezeu e propriul Său ordin. El este Domnul Oştirilor. Nu e extraordinar? Cum să nu scriu despre asta?! Chiar dacă nu e doctă scrierea, chiar dacă nu e poezie… Aş vrea să înţelegem toţi…

Poarta visului nu mi-ai închis-o, dimpotrivă,
De atunci călătoresc între o impresie şi alta
Cu inima întrebătoare ca o derivă
Pe care îşi alunecă muntele panta.

Trag de certitudini cu toată înţelepciunea
Ca de zăpada văioagelor primăvara.
De aici înainte Dumnezeu îşi ţese minunea
Şi mă îmbracă peste inimă cu ţara

Unde curg laptele şi mierea poeziilor
Pe care nimeni nu le-a scris vreodată.
De aceea iau eu adâncimea câmpiilor
Şi o pun peste umblare brodată.

De aici nu am cum să cad,
Îmi spun, călătorindu-mi nedumerirea
În pădurile întunecate de brad
Unde aşteaptă smerirea.

Ce dacă poarta visului e deschisă,
Nimeni nu a propăşit vreodată la întâmplare…
Dă-mi, Doamne, peste privire o întrebare
Şi o neînţelegere ucisă.

Jurnalul scrierii iubirii 04

E mai greu de priceput, pentru noi. Poate dacă înain