Încăpusem pe mâna unei lacrimi

Doamne, când încăpem pe mâna lacrimii, să Te ţii!
Parcă nu e alunecuş ca ăsta pentru nicio sanie…
Eu cred că ai face bine să vii,
Până nu ne înhaţ-o dihanie.

În capătul primăverii, în loc să înflorească merii şi perii
Şi în loc să plec la plimbare cum m-ai învăţat,
Făceam sentiment din pâlnia pulberii
Până joaca lui m-a ne-ndurat.

Dar ce bine că erai pe aproape,
Ce bine că pasul Tău călca pe apele mele…
Poţi să le numeşti lacrimi şi să le fii pleoape,
Eu tot Te urmez printre ele.

Chiar dacă noaptea nu ştie că eşti aci,
Eu tot deschid fereastra de la iubire.
Întunericul de peste tot va fugi
Ca o lecuire.

De aceea stau pe meterezele îndurerării
Şi strig de bucurie că am învins:
Dacă nu erai Tu lumina lumânării,
Eu m-aş fi stins.

Şi dacă nu erai Tu odaia mea de culcare,
Cine ştie pe unde eram acum
Aripă de pasăre călătoare
Căzută pe drum.

În adâncimi de ambră

În adâncimi
de ambră

Clintitu-s-a culoarea în adâncimi de ambră,
petale vesperale în ea au fluturat.
Când cuiul Îţi străpunse cu trosnet alba gambă,
în inima luminii un munte s-a mişcat.

Un vaier taie plopii în nordice fărâme
de lacrimă stindardă plutindă în văleat,
iar strigătul durerii, ca valul cel în spume,
a inundat clopotniţi chiar şi la noi în sat.

Nu ştim, prea bine zis-ai, ce facem, ce vorbim-
o negură cuprins-a şi fapte şi cuvinte.
Dar înţelesuri clare în ambre-oblăduim,
iar cerul şi pământul nu-s mai ca înainte.

Ne-nferecă în moale manta o zi făţişă,
cu nouri de cădelniţi ce-ar vrea să Te ascundă.
Doar inima, sărmana, doar ea porni, pieptişă
spre clipa învierii din negura străfundă…

Făcut-am pribegie din nemişcata-Ţi cruce,
târând-o fiecare cum am crezut…Ne iartă!
Întoarcem cu ruşine ce mai putem aduce:
pe noi şi-ntunecata durerii noastre piatră.

Căci nu putut-am, Doamne, mărturisi întregul
mormânt al învierii…Nici chiar un colţişor!
Fărâmă-ne-n cerbicea şi ochiul ni-l dezlegu-l
şi ni-l aprinde-n ambra-nvierii-ncetişor…

E vreme bună

_________________________________________________________

E vreme bună, Doamne, să închin
la masa Ta, paharul amintirii,
când frângerea, în crini, de cer senin,
revarsă ziua propovăduirii.

E vreme bună astăzi ca şi ieri
şi încă va mai fi un timp, anume
până ce Tu numi-vei învieri
pe cei, în piept, cu răni de rugăciune.

E vreme bună cum era atunci,
în Ghetsimani, când plângea Maria
cu lacrimi sfinte şi dureri adânci
săpând în aer drum către Mesia.

E vreme bună de crescut măslini
cu rod, în locul unde pasu-ai pus
şi dintre suliţi lunge, dintre vini
m-ai înălţat mlădiţă de Isus.

E vreme bună, încă este har,
se frânge încă Domnul şi învie,
vecia încă ţine calendar
în fiece frântură de vecie.

E vreme bună, vreme de Golgotă
înapoiată urii şi durerii…
Învesmântată-n falnică horbotă,
e vreme bună: vremea învierii!

(poezie apărută în volumul “Tabla înmulţirii cu cerul”, Cluj, 1998)

__________________________________________________________

De nu strigai

Îl văd pe Domnul

Frâng stăncuţele pe-un câmp aripi vânturii,
Gândurite stau priviri în cereşti copii,
Legănată umblă-n tei ambră de visări,
Parc-ar fi zenit când iei norul de pe zări.

Se ascund în chihlimbar anotimpuri verzi,
Au trecut în necuprins vorbe-n care crezi.
Pascu-le şi le tot mân spre o rimă iar:
Vorbele mi-au îngropat viaţa-n calendar.

Şi de-atâta peisaj, ochiul meu e dus
Tocma-n tinda unui deal şi priveşte-n sus:
De acolo vin culcuş, aripi de iubiri,
Clocotiri de echinocşi parcă-s regăsiri

De-adevăr înveşmântat în vorbiri de nea,
Prinsă-n cuie de argint pe fiinţa Sa…
Şi nu tremur, ci-anotimp am în pălmi sclipind
Când Îl văd pe Domnul meu lumile iubind.

Bătaia de inimă

Bătaia de inimă pe care mi-ai dat
Senină şi nouă şi calmă,
Deasupra de orice-ndoială a stat,
Deasupra de rău şi-a lui valmă.

Mă ţin tot mai strâns de-ale Tale iubiri,
Nu am alceva să mă poarte
Spre cele de obşte cereşti mântuiri
Ca lacrima ce mă şopoate.

Bătaia de inimă în care-am rămas,
Aceea de-i spun pocăinţă,
Mi-a dat pulsul sacru şi înger în glas
Şi literă de nesuferinţă.

Că nu e mirare, că Tu eşti Acel
Ce inima toată îmi bate,
Când plecu-mi genunchiul şi felul de fel
Cum zilele vin să mă-nmoarte…

Aurul să fii

Aurul să fii

Şi cui sunt rob, când cu statura încă
Pe mine însumi caut să mă sui?
Când aur trece curăţit, pe lângă,
Şi nu ştiu cum să-l ţin din goana lui…

Rămân mereu în umbra unei vârste
Când focul greu ardea şi nu ştiam
Că înainte de-ale morţii cruste
Aceeaşi mormântare prohodeam.

Acum la Tine gândul îmi aleargă
Cum supt, pământul fuge către ploi:
Când zbaterea din doruri se dezleagă,
Învaţă-mă să număr pân’ la doi.

Tu ştii apoi cum vom citi Iubirea,
E treaba Ta cum vom afla că ştii…
Desfă-ne, bun Isuse, împietrirea,
Şi-n glodul nostru aurul să fii.

Te caut

Te caut ca pe mâna mea cea dreaptă,
Cum o săgeată îşi caută căprioara
Cu traiectoria ei înţeleaptă
Ce traversează prin căldura ei, vara.

Te caut de parcă n-aş avea chip
Şi aş vrea să-mi străpung unul din flori
Cum îşi străpunge marea nisip
Sau zborul în toamnă, cocori.

Te caut până la arcuire
Deasupra fiecărei ore ce pe tâmple mă doare…
Ştiu că Te voi găsi într-o înviere de renumire
În care stai în picioare.

Atunci voi închina finicii fericirii
De parcă toată viaţa am închinat finici.
Asta e nesfârşirea iubirii:
Când intrarea în ierusalim e aici.

Care adoarme martirii

Turma luminii iese azi la păscut planete,
Cuprinderea se încovoaie spre dimineţi,
Soarele parcă e îngerul clipitor de paiete
Clocotite la margine de pomeţi.

A curs într-o secundă un albatros
Cu marea toată întoarsă către şofran
Pe un mal subit şi drăgăstos
Unde vin întrebările an de an.

Dumnezeu ţinea răspunsurile într-un sertar
Din sufrageria dragostei minunate.
Doamne, fă-mă atât de neînsemnat şi arar
Şi fă-mi iubirile răspicate

Încât să intru în har ca o corabie
În ceaţa unui fiord de la căpătâiul zâmbirii.
Despică-mă în aur curat ca o sabie
Care adoarme martirii.

Am clintit cuvânt de aur

Am clintit cuvânt de aur cu faţa spre mine
Până a început să-mi strălucească biografia.
Ca şi un tei care îşi imaginează albine,
Aşa mă înşelam cu duioşia.

Treceam de la o rimă la alta ca pe gheţuş,
Alunecam de la un vers la alt vers ca pe o rază.
Aiuram cu palma peste sunete ca un arcuş
Care se desenează.

Eram zadarnic împotriva tăcerii cum e un frâu
Rămas de aseară în cuiul din grajd.
Sau cum se frământă în pustie un râu,
Deşi nu e decât un miraj.

Doamne, până unde cuprinde sensul o existenţă
Şi cum faci de ridici palele ei din nisip
Şi le pui pe o stâncă fără vreun fel de absenţă,
Sau zbârcitură pe chip?

„Ei, nu e atât de important,
îmi răspunzi surâzând,
Încearcă să te agaţi de Cuvântul ce ştie
Cum se face din oamenii de pământ
O poezie…”

de aceea privesc primăveri şi primenesc fălci

***
de aceea privesc primăveri şi primenesc fălci
de aer strict ca ultimul secol în care mai zac
şrapnele de la războaiele mondiale
şi mă tot muşcă aşa de flămând ca pe o inspiraţie
fecunda fiică a morţii durerea sabia ei ciuma totul
de aceea dau mai încolo crizantemele

dacă nu descriu nu înseamnă că nu fulgeră seara
şi tot de acolo mi se trage singurătatea ca o piele
după năpârlire după extaz ori după vreo perdea
de ce îmi faci cu ochiul dezmoştenire
că tot caut mântuirea indiferent în care mileniu
cade vinerea mare

Caut aripi

Caut aripi, că am o lume de spus
Şi nu pot altfel, decât năzuindu-mă vis.
De la răsărit până către apus
Zbor, să aflu cât de senin m-ai descris.

Şi citesc ca să ştiu fiecare însemnare a Ta
Despre frumuseţe, glorie, jertfirea fără sfârşit.
Aşa înţeleg că nu poate să stea
Omul în sine, dacă nu e iubit.

Atât de voal mi se pare uneori realitatea
Că aş face din ea o mireasă
Când se întoarce lumea cu partea
Numită durere şi-amar, către casă.

Dar dincolo e mai mult de atât, este El
Clădind aer, şi eu caut şi caut până la zbor.
Şi nu pot altfel, decât năzuindu-mă porumbel
Peste care palmele Sale ca nişte aripi cobor.

Amândoi pe un drum

Bucuria, ce e aia când îi aduci
Pădurii, cerbii, cu forţa
Către prăstia unde arunci
Luminii zilelor, torţa.

Te întrebi şi începi să luceşti de-ntristări
De parcă a apus undeva întrebarea.
Cerurile se opresc aiurea-n cocori
Inăbuşindu-şi paloarea.

“Nu este joc, nu este zadarnică viaţa„
Îţi spui şi cauţi în susul durerii
Poate că vei găsi dimineaţa
Cu care-nnoptarea s-o sperii.

Când te apucă de mână parcă surâzi
Şi e o linişte începând de acum.
Şi în toţi sâmburii iubirii te-ascuzi
Ca şi cum aţi pleca amândoi pe un drum.

Morţile de fiecare zi

Ieşim mereu din iarnă ca nişte melci din cochiliile lor. Sau ca firul de iarbă revenit la viaţă. Numai că noi nu revenim la viaţă. Noi ne continuăm propria istorie. Ca să revii la viaţă trebuie să mori, mai întâi. Şi ne amintim spusa Scripturii: “Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă.” (Ioan 12:24)

Mereu, primăvara, ni se aduce aminte de acest lucru. Căci nimeni nu poate gândi învierea fără a accepta o moarte prealabilă absolut necesară. Necesară la Dumnezeu şi cu atât mai mult necesară la oameni.
Şi aşa cum nimeni nu se gândeşte la învierea grăuntelui de grâu fără a se bucura de perspectiva rodului, care e rostul grâului, aşa nu putem concepe învierea…
Învierea Domnului a împlinit şi a evidenţiat acest principiu. Rodul morţii şi învierii lui a umplut hambarele istoriei şi civilizaţiei omeneşti în toate generaţiile, de la Adam încoace. Nu despre ceea ce numim “creştinism” vorbesc, ci despre ceea ce numim “har”… Iar noi cum gândim? Cum de ne putem imagina o viaţă nouă fără rod? O nouă primăvară, frumoasă, caldă, înfloritoare, dar stearpă? Fiindcă sunt, din nefericire (pentru ei!) atâţia pretinşi beneficiari ai Învierii care îşi închipuie că satisfacţiile, împlinirile şi toate celelalte binecuvântări fizice şi materiale sunt pentru ei în mod special, sunt personale, sunt recunoaşteri ale unei bune poziţii a lor înaintea lui Dumnezeu. Dar să ne aducem aminte că El dă ploaie şi peste cel bun ca şi peste cel rău. Şi vine rodul.
Tot în Scriptură citim că cine seamănă vânt, culege furtună. Vântul e absenţa oricărei seminţe. Sau prezenţa doar a unora întâmplătoare, aduse de el. În cazul acesta, rodul va fi “furtuna”, adică ceva rău, aspectul malefic al vântului.

Câţi dintre noi văd veşnicia doar ca pe o urmare a vântului? Câţi îşi închipuie rodirea ca pe o urmare obligatorie a Învierii lui Hristos în istorie şi în eternitate, nu însă ca pe o Înviere a Lui în propria lor viaţă? Şi câţi înţeleg, când e vorba despre viaţa lor, că orice înviere presupune o moarte?
Hristos a murit şi a înviat ca toţi să aibă viaţă veşnică, nu, aşa cum doresc să creadă mulţi, ca o asigurare că toţi, indiferent de circumstanţe, vor avea această viaţă.

Suntem noi dispuşi să murim, mai întâi? Înainte de orice înviere pe care am gândi-o, de orice primăvară care ar apărea în viaţa noastră, ne gândim la nevoia morţii? Nu doar la consecinţa minunată a Învierii Lui, dar şi la imperativul morţii noastre. Înainte de orice primăvară a fost o iarnă… Înainte de orice rod, a fost o moarte. Şi înainte de mult rod sunt multe morţi. Morţile de fiecare zi ale naşterii din nou!

De nedurere

Cu mers pocit, pe dalele de piatră
Trecu durerea lumii înc-o dată.
I se destrăbălau în ochi haihui
Plămânii unei frunze de gutui.

O toamnă seacă îi ardea-n găvani
Şi-o neştiire-a mii şi mii de ani.
Ducea, din mine, franjuri la oblânc
Şi-o întrebare mută în adânc.

Când mă bălăbănea în teama ei
Parcă ardeau frunzişe pe alei.
Eram atât de singur peste tot
Că mă-ntreba durerea de mai pot.

Şi ce să-i spun, că Domnul m-a chemat
Pe drumul ăsta, viata s-o străbat?
Într-o credinţă, Domnul mă păzea
De nedurere cu durerea Sa…

Tu cu totul mă ştii

Tu cu totul mă ştii, mă cunoşti împrejur
Şi-n adâncu-mi Îţi faci ocolire de paşi.
Scrii pe inima-mi frântă al iubirii contur
Şi-mi aduci de departe echilibrii rămaşi.

Nu-s mai bun ca un om grămădit de visări
În ferestre de bine şi de rău, descuiate.
Vin din zile dihănii să mă dea la uitări,
Tu mă strânge din toamna cu frunzişe uscate.

Nu mai ştiu nici cuprinsuri, nici sclipire de rai,
În pădurea mea doarme o poveste de mine…
Îmi erai ca o fală în răgazuri de nai:
De ce-mi e, Doamne bun, de iubire ruşine ?

Nu mai ştiu învelirea cu aline vuiri,
Ale Duhului palme mângâind neştiut,
De îmi vin ascunzişuri şi îmi vin împietriri
Şi-ntrebări ca de săbii ce în mine se-ascut.

până când până unde îndurare

***
până când până unde îndurare
până unde ţine uşa unei colivii de înzburat solzi
de libertate primară adică felul de instinct al iubirii
din care toate trenurile uită gări şi gări şi se rup
până acolo că până unde şi înapoi încât gata
de şaptezeci de ori câte şapte spunea îndurarea
trăgându-şi sufletul

Strig literele

Strig literele care se rătăcesc tot mereu
Dând să se ascundă de Dumnezeu.
Hei, nu mai încercaţi să ştiţi cum e când
Nu e îndurare pe pământ.

Dar ele au făcut ca o poezie de piatră
Sub care stau ca viermii ce niciodată
Nu vor povesti nimănui cu adevărat
Ce înseamnă să fii întunecat.

Vreau să spun un izvor, dar sunt jos,
În viermuitul acela ticălos.
Ce-am eu de a face cu voi, litere goale,
De nu lăsaţi limpzimile mele să zboare ?

Dar tot voi scrie, cu respirarea voi scrie,
Când Dumnezeu mi-o cere-o poezie.
Aşa sunt eu, am alunecarea de înger mult
Când pe Salvatorul meu Îl ascult!

Du-mă la Împărat !

Fluiere de luncă întorc după sălcii priviri
Ca de strigăt de împrimăvărare.
De la ziduri încolo cetatea asta-i de trandafiri
Desfăşuraţi în rafale.

Aşa ştie Dumnezeu să mă înveţe culorile:
Cu descrieri de flamuri medievale
Prin care trec şi eu cu palorile
Unui pas obosit pe o cale.

Că altfel n-aş avea haz, nu-i aşa?
N-aş avea statornicită îndemânare
De a mă ascunde în hăul ce învelea
Cavalerul trist cu o tristeţe de zale.

De atunci tot mereu cu trâmbiţe strig
Din toate puterile mele de neufragiat:
Scapă-mă din golful acesta de frig
Şi du-mă la Împărat!

Îngerii se aprind

Mai mult decât orice mi-ai dat aripi largi
Să pot zbura peste rămăşiţa asta de istorie,
Când valurile toate ale durerii Tu le catargi,
Iar ecoul Numelui Tău e o glorie.

Mai mult decât orice mi-ai dat un nume şi mie
Ca un căpăstru peste nechezatul unui munte.
Apoi laşi Faţa Ta peste forma din aer să fie
Fiinţă, şi să fie a mea, şi să Te asculte.

Mai mult decât orice m-ai învăţat ce-i iubirea,
Cum o-mpresoară bătaia inimii pe-nserat,
Atunci când cerurile îşi fac sângerie împădurirea
Cu lemnul reavăn de cruce, când Te-a purtat.

Aşa se fac toate mai mult ca orice şi cuprind
Omul care vrei Tu să fiu şi mă descriu
Ca pe ceva în care îngerii se aprind
Să vadă bine dacă sunt viu…

Pasăre în zburări

Vii şi îmi vorbeşti despre domn
Şi despre sacrificiul fără zăgazuri,
Ca şi când ar şti culoare-n vreun om
Să arunce în ploi cu răgazuri.

Mă întorc de fiecare dată
În braţul Lui şi caut neţărm şi adun
Necochilii de jar şi de diamantă
Îndurare despre care să spun.

Am sufletul ca un fel de fald în drapel
Deasupra cuceririi inimii de iubiri
Ca într-un război în care erou era El
Răstignindu-Se până la răsăriri.

Iar de acolo paşii învăţau mersul pe mare
Ca o isusă alunecare de-ncredinţări
Că în lumea de ascensoare
Eram pasăre în zburări.