Jurnalul scrierii iubirii (03)

Continuare de aici

Aventura despre care vorbeam a început într-o vară. O idee, un clic istoric, o avalanşă solară… N-am mai fost eu. Am început să caut înfrigurat prin tot felul de cărţi, să văd dacă nu e o speculaţie care să fi sedus şi pe alţii, înaintea mea. Am început un studiu tematic şi sistematic al Scripturii, de teamă să nu bat câmpii. Dar pe măsură ce mă adânceam mai mult în studiu, cu ideea trăsnindu-mi în minte, perspectivele se lărgeau. Peste tot nu vedeam decât confirmări.

Oare fac eu textul să spună ce vreau să aud? mă întrebam… Oare nu e decât o speculaţie deşteaptă? Percepeam totul ca pe o apropiere uluitoare de un adevăr extrem de palpabil şi îndepărtat, în acelaşi timp. Vedeam imaginea mânuţei unui copilaş care strânge cu toată puterea un deget al mâinii tatălui său, ca o împlinire a nevoii de siguranţă şi de concret… Iată de ce îşi fac oamenii icoane şi se ataşează de ele! mi-am zis. Fiindcă credinţa lor nu poate muşca din Dumnezeu altfel decât muşcă un prunc biberonul… E greu să crezi că tata e altceva decât obiectul acela moale şi atât de plăcut şi adevărat!

Devenea o aventură din ce în ce mai serioasă. Iar eu, din ce în ce mai timid şi mai înfricoşat. “De ce tocmai mie mi s-a descoperit o culme pe care, de o istorie întreagă, o caută alpinişti super antrenaţi şi n-o găsesc?” Ca şi ei, aş fi făcut o poză, acolo, în vârful muntelui. Aş fi intitulat-o “Autoportret cu Dumnezeu”! Am zâmbit, amintindu-mi de pescarul care povestea că numai poza făcută cu peştele prins ieri, cântărea vreo şase kilograme. Sau doar mi se pare, din păcătoasă vanitate…

Nici acum nu am răspunsul la întrebare. De aceea mă tem. Mă tem de scârţâitul portiţei din fundul ogrăzii cu orgolii. Ştiu cât de vulnerabil sunt la o astfel de prăjiturică. Aşa că o iau înainte şi strig: ciupiţi-mă, să nu adorm pe laurii unei victorii care nu-mi aparţine. Iar că nu-mi aparţine, se va vedea. Slăvit să fie Numele Domnului!

Brăila, 23 ianuarie 2005

Jurnalul scrierii iubirii (2)

(Continuare de aici)

Uneori sunt trist. Sunt puţin speriat de tristeţea asta, fiindcă nu o înţeleg întru totul. Pe de o parte mi-e teamă de ceea ce aş vrea să spun, iar pe de alta, de a nu rata ceva esenţial, dacă tac. Doamne, dă-mi înţelepciune şi curaj! Gândindu-mă la cei care vor citi, sau vor încerca să citească rândurile astea, îmi permit să fac o clasificare: unii vor citi şi vor înţelege. Le mulţumesc. Alţii vor citi şi nu vor înţelege. Acestora le spun: “Încercaţi şi când nu vă doare capul!” Iar alţii nu vor citi. Asta e! Desigur, aş putea duce clasificarea mai departe, dar consider că această primă treaptă e suficientă.

Trec zilele unele după altele şi cred că ar trebui doar oarecum survolate… Nu ştiu de ce trebuie să depindem de atât de multe lucruri, ca să se realizeze ceva ce Dumnezeu, în măreţia veşniciei Sale, vede, nu doar ca pe un proiect de împlinit, sau în curs de împlinire, ci şi ca pe ceva dat, cu toate urmările istorice concrete, dar şi virtual posibile… Dar depindem. Nu pot să-I mulţumesc decât lui Dumnezeu şi pentru ce am şi pentru ce nu. Sau pentru ce nu ştiu că am.. Chiar aceste rânduri sunt o minune a Sa.

Nici cine ştie ce studii nu justifică poziţia în care intenţionez să mă plasez. Ca autodidact, n-am fost prea sârguincios. Ba chiar mă acuz adeseori de o boemă lipsă de voinţă, vecină cu inconştienţa. După o tinereţe aproape iresponsabilă, sub zodii comuniste care nu m-au atras deloc şi pe care am fost gata să le contest şi să le sabotez la prima chemare, tot dintr-o pornire mai degrabă organică decât raţională, a urmat o maturitate marcată de boală şi o îmbătrânire extrem de prematură. Trecerea a fost însoţită însă de descoperirea, undeva, la marginea iadului care mă înghiţea, a adevăratei valori a vieţii – aceea pe care i-o conferă nu “carnea şi sângele”, contaminate din plin de duhoarea păcatului, ci sursa şi finalitatea ei cele adevărate şi eterne, pe care le-a dorit Creatorul.

El a curăţat de ce era dăunător şi rău, încet-încet, sufletul meu. De aici au apărut toate acele instrumente care compensau cu supra de măsură neputinţele fizice. Realizări, uneori mai frumoase decât ale multor oameni sănătoşi, au început să apară… Socotiţi-mi curajul de a scrie toate acestea evaluând încrederea “nebună” în Cel care Se face desăvârşit în slăbiciunile noastre. Lui Îi datorez cinstea şi Lui Îi mulţumesc.

Poeme noi la un an nou

***
poate să se aşeze iubirea ca un strat de zăpadă
aluneci şi cazi dacă nu eşti atent
cum cad în cer ieruncile grămadă
dintr-un copac absent

uneori poate ar fi bine să înnorezi
când realităţile pasc de exemplu
când vin amintirile şi le veghezi
jertfă de lacrimi în templu

şi apoi nu mai alunecă nimic
dinspre mine zilele nu mai spun mult
până la tine iau distanţe şi le abdic
apoi ascult

***

anul cel nou a crescut ca o aripă din umărul meu
atunci am văzut pentru prima dată cum zburau zidurile casei
neştiind zăpada vechiul pom de Crăciun
neştiind alinierea cu neputinţele ferestrelor
de a aduna muguri din primăvara ce va veni

anul cel nou seamănă cu înverzirea albastrului
de parcă cerul începe să clocească fruze de albatroşi
şi de acolo pe jos până la fericire
dă-mi iubire şopteşti cum ai frământa cozonaci
iar Dumnezeu îi coace în ajunul de Sine

Promisiune neamânată

Promiteam că voi începe să reiau în câte o postare zilnică, la acest început de an, unele dintre cele mai citite postări de până acum. Încerc să mă ţin de cuvânt. Şi… LA MULŢI ANI NEUITAŢI! cu Domnul! Aşadar…

„Pregătiţi calea Domnului până va veni El.”

Văd peste tot nevoia unor deschideri de noi porţi şi mă întreb mereu dacă sunt eu acela care trebuie să facă asta. Şi dacă o voi face, cine şi de ce m-ar putea acuza, dintre oameni? Şi chiar dacă ar face-o, ce importanţă ar mai avea, dacă eu, înaintea propriului cuget şi după standarde raportate la un absolut personal inspirat de Scriptură – e adevărat, mai mult sau mai puţin obiectivă, adaptarea, dar infailibilă sursa de inspiraţie – m-aş vedea curat?

Puteam alege altceva: să fac bani, de exemplu. Tare sunt apreciaţi cei care ştiu să facă bani! Dar banii pier o dată cu ei. Vine vremea când nu le vor mai fi de nici un folos. Tot ce au agonisit va rămâne altora. Vorbesc acum doar chemând la un minimum de bun simţ pe aceia care ştiu ce e acela bun simţ. Aşa că, tot întrebându-mă, am început să scriu. Pentru cineva care a mai făcut asta, adică a mai scris, ar trebui să nu fie greu.  Nu mă sperii… De când am adus siguranţă şi echilibru în viaţa mea – pe care, fără încercări dure nu ştiu dacă le-aş fi primit – am învăţat să le preţuiesc după cum merită, aceste încercări. Fiindcă adevărul din om rămâne adevăr, atunci când el se vede şi se arată aşa cum e: slab, neputincios, murdar şi gol. Restul e teorie sau ştiinţă fadă, exersarea orgolioasă a unui sine venit de nu ştiu unde şi ducându-se nu ştiu unde, care a învăţat să se autorenege fundamental încă de la început, de când specia biologică s-a constituit în ceea ce numim astăzi “om”.

Mă gândesc să povestesc o aventură. O aventură a scrierii. Cu sau fără vorbe meşteşugite, fără pretenţii de erudiţie (niciodată n-am fost un doct!), să poată să priceapă oricine, dar cu ecouri de poezie. Ce să fac, nu pot uita nici acum că scriu poezii. Doar zi după zi, notând totul întâi în inimă, în carnea ei astrală, cea pe care i-o mănâncă îngerii… Uite că am şi început să culeg printre vorbe pe acelea care calcă pe ape!

(va urma)