Sunt în umbra întrebărilor şi adorm de la perfuzia asta cum adoarme vrabia de la un timp. Totul este nerăbdător şi flămând. În capătul coridorului siluetele morţii beau ceai.
Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine păcătosul. Secundele cară parcă ceva sau pe cineva, când sar gardul spitalului să înjunghie măşti. Dacă n-ar durea atât, fruntea plină de sudoare n-ar fi a mea.
Apleacă-te sub adevăr, asta e ultima analiză, îmi spune zâmbind şi mă împinge uşor. Dar şi adevărul tremură? Îl întreb. În stânga Lui, Dumnezeu Îl ridică de fraţi cu atenţie încordată ca o săgeată-n iubire, la maxim.
„Maxim” înseamnă cruce. Eu visez un gând amar de muritor împotrivit propriei cărni. În curând va veni eliberarea, iar eu încă adorm. Contează că-s acoperit de perfuzor? Doamne, vezi…
jurnalul scrierii iubirii
VĂ MULŢUMESC!
