Smerenia, ori o afli singur, ori nu te învaţă nimeni

După nopţi dormite mai mult sau mai puţin, pierdute mai mult sau mai puţin, vine ziua cu demonii ei, dar şi cu credinţa ei, cu luptele ei, cu bucurii şi amărăciuni neaşteptate…

Aseară cineva îmi spunea că a renunţat să mai lupte, că a făcut tot ce a putut şi degeaba, Dumnezeu a rămas orb şi surd la rugile înălţate… Că nu mai are putere decât să stea între două lumi, atras/ă de amândouă deopotrivă, dar şi respingându-le, cu mare dezamăgire.

Mi-am recunoscut trăiri din vremuri amare, mi-am amintit de “flendura bătută de toate vânturile”, care eram. De descompunerea inceată a speranţei, ca a unui cadavru uitat pe câmpul de luptă.

Aseară am încercat să încurajez persoana respectivă… Mi se făcuse milă. Până mi-a vorbit despre cauza stării: orgoliul personal. Un mare orgoliu personal. Atunci m-am oprit. Smerenia ori o afli singur, ori nu te învaţă nimeni.