Vii, Doamne, zi de zi pe la mine
Ca să vezi cât aer mi-a mai rămas,
Cât zbor în a Ta adâncime, câtă oră în ceas,
Câtă iubire în palme pentru alint
Cât eu în ceea ce simt…
Cine ştie încotro aş naviga, de n-ai veni,
Deriva luminii poate să doară cumplit
Când nu-mbrăţişezi Tu ce am eu de iubit,
Când nu mă temi Tu de primejdia eu
Şi de pământiul mereu…
Ia-ne de mână şi întreabă-ne cât
Din toată oboseala noastră e iubire
Ca să ştim de unde lecuire
Să-ntrepătrundem lumii de urât
Şi lacrimilor ei deznodământ.
Doamne, Te chem cu toate disperările
De parcă nu le-ai şti cum vuiesc,
După nori când se împleticesc
Stolurile morţii, cocorile
Ce sângeră zorile.




VĂ MULŢUMESC!
iulie 6, 2008 la 11:11 pm |
Unde moartea ar vrea sa loveasca acolo straluceste mai tare Domnul cu Viata Lui, cu puterea unei vieti nepieritoare.
Sa stiti ca ne rugam cu mare drag pentru dvs.
iulie 7, 2008 la 5:52 am |
Vă mulţumesc din toată inima! Simt rugăciunile voatre cum roiesc în jurul meu ca îngerii!
iulie 7, 2008 la 9:39 pm |
nici nu mai stiu ce sa strig mai intai “stolurile mortii” sau “primejdia eu”, imi amintesc de ninsoare si de partii si parca imi mai vine inima la loc.
iulie 9, 2008 la 8:27 am |
Oare ne ştim bine “locul inimii”? Ăla unde vine ea când vrea să fie “la loc”?
iulie 9, 2008 la 7:13 pm |
PASCAL spunea ” … cunoasterea mizeriei fara cea a lui Dumnezeu naste disperarea” , de aceea zic ce zic ca daca strig de frica si nu de durere, atunci… Dar tot altcineva zice mai bine cica ” frica de cel rau e inceputul nebuniei” , ” iarta-ma Doamne cu cat esti de sus de cat sunt de jos si Tu-ma”
iulie 9, 2008 la 7:18 pm |
Îţi mulţumesc, Corina. Mi le întorci frumos, de parcă nu le-am spus eu… Bine că mai ştia şi Pascal câte ceva…