Întunericul de pe Golgota

 

(clipe din vinerea mare)

 

Stă ghemuită-n ierbi Golgota toată,
Nu ştie dacă poate-a mai urca
În pante line, cum urca odată,
Când cerul cu senin prelins era.

S-a-ntunecat de triste orizonturi
Orice pietroi din margine de drum.
Ca-ntr-un război stau lumile în fronturi
Şi faptul zilei a orbit, nebun.

Nu ştie floarea-n tufe parfumare,
În întuneric păsările cad
Ca mute, ale cerului hotare
În care nu mai e nici un stindard.

E pe Golgota neagră strălucire,
E colţul ierbii înghiţit de ea.
Din băierele humei plăsmuire
Fantasma unei cruci se înălţa.

Nici un cuvânt nu mai brăzda fiirea,
În noaptea-nşelătoare fug vorbiri…
Îşi dă înmărmurit pământul ştirea
Adâncilor cotloane de orbiri.

În întuneric s-a cuprins tot dealul
Şi toată lumea-n noapte a rămas.
O magmă îşi clădeşte-n voie malul
De flăcări negre-n verticalul ceas.
Un scâncet dă semnal, o pâlpâire
Şi totul năpustitu-s-a-n mormânt.
Nu-i timp de spus, nu-i vreme de vorbire
Nu-i loc de zâmbet, ori de legământ.

E Domnul ca un bob în tolba gliei,
Îşi încolţeşte veşnicia Fiu.
În dinadinsul lacrimii Mariei
De pace veşti şi veşti de Domn se ţiu.

În inversarea orei a-ncercat
Satan s-arunce naşterea în hău.
Lumina-n noaptea care-a fost odat’
Să fie noapte-n ziua celui rău.

Dar nu poate dura în veci minciuna,
Nu poate fi ucis Acel ce Sunt
Numirea Vieţii pentru totdeauna
Şi Calea şi-Adevărul pe pământ.

Din întuneric de Golgotă iese
Clintitul bold al morţii şi e rupt.
În galeria de priviri se ţese
Din nou o zi, dar alt un început.

Şi o iubire fără de măsură
Ca fără de măsura-n care-a fost
Lumina-şi revărsat-a caldă bură
Pe toate ce-s şi care au un rost.
 
S-a ridicat din ierbi Golgota toată,
Şi ştie că mai poate a urca
În pante line, cum urca odată,
Spre cerul cel deschis de moartea Sa.