La mulţi ani de sfintele Florii! (sau finicul care mântuieşte camelii)

Când a intrat în Ierusalim, Domnul a fost primit ca împărat… Oamenii rupeau ramuri de finic, le fluturau fericiţi şi strigau “osana”:”…o gloată mare, care venise la praznic, cum a auzit că vine Isus în Ierusalim, a luat ramuri de finic, şi I-a ieşit în întâmpinare, strigând: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (Ioan 12: 12-13).

Cea mai frumoasă floare în ziua aceea a fost… o frunză: o frunză de palmier. Toată bucuria lumii se strânsese în aceste frunze fluturate şi însoţite de chiote de încântare.  Venea Mântuitorul, Împăratul…

Astăzi nu-L mai primim cu o frunză, ci cu florile numelor noastre… De fapt nici nu are mare importanţă dacă vine cineva. Dacă numele noastre flutură azi, e destul!

Pe El L-au primit ca Împărat. Aveau să-L înalţe peste doar o săptămână, pe Golgota, aceiaşi oameni. Au uitat de ramura de finic. Dar ea nu a uitat de numele  noastre. El i-a mântuit pe ei. Pe noi…

Ramura de finic, aruncată în praful drumului şi călcată în picioare, s-a uscat. Apare azi, sub forma florilor din numele noastre.

Ramura de finic a mântuit florile din numele noastre. Bucuria noastră, aidoma oricărei bucurii omeneşti, moare odată cu noi. Însoţirea finicului cu numele noastre se va pierde odată cu fiinţele noastre, ca orice însoţire omenească.

Finicul mântuieşte camelii, dar moare odată cu ele. Isus Hristos moare odată cu oamenii pentru a-i învia cu Sine odată!