Obolul meu

Eu nu ştiu cu lacrimi să-Ţi ud talpa, Doamne,
Şi nici alb ştergarul din păru-mi să fac.
Când firea din frunze şi ierburi adoarme
Învăţ rugăciunea şi-n palma ei tac.

Nici ‘nalt ca zaheul dorinţei de Tine,
Nici văzul cel stins ierihonic nu sunt.
Am umbra prea largă pe large ruine,
Nu pot înţelege atâta pământ.

Eu…, fugă de tânăr până la bătrâneţe
Prin goale tarlale cu mirişti şi scai…
Tu, lumi împărate şi gânduri alteţe
Şi calda simţire de Tine îmi dai.

Aşa că mă plec, chiar de nu ştiu plecarea,
Adânci reverenţe de umbră mai pot…
În palma iubirii în care-ai pus calea,
M-arunc să trec, Doamne, prin lacrimă-not.