Te-ntreb de mine, Doamne, şi îmi răspunzi cu-un dor,
Cu umbra neştiută a câte unui nor,
Cu-nceata lunecare pe boltă-a unei căi
De astru, spre-ale sale fierbinţile văpăi.
Te-ntreb de mine, Doamne, şi doare când întreb,
De parcă-aş fi uitările ce mute se încheg…
Pe creste vijelia pădure forfotind
De răsucirea-n verde a sâmburelui ghind…
Şi n-am pământ, la capăt ajunsă îmi e valea,
Cum e la capăt orbul când rătăceşte calea.
Te-ntreb de mine iară şi iară, căci cândva
Răspunsul la-ntrebare cu mine-l voi afla.
Atunci deplin voi ştire deplină despre tot:
Silabisind iubirea mă-ngădui şi mă pot…
Şi în zidirea lină de Nou Ierusalim
O amândouă ziuă a zorilor să fim!
jurnalul scrierii iubirii
VĂ MULŢUMESC!
martie 22, 2008 la 12:29 am |
Citind acum acest poem, m-am gândit că tu ai ajuns formal la măiestrie. Plus că faci multe inovaţii, pui substantive pe post de verb şi realizezi elipse să intre cuvintele-n ritm şi rimă… Mă gândesc că e prea dens. Că pe om îl fură rima şi pierde din sens. De exemplu, nu ştiu cum ar fi să fie cântate aceste versuri. Ele sunt melodioase, fiindcă aşa le-ai meşteşugit tu. Dar mă întreb, în momentul în care s-ar cânta, oare ar prinde omul încărcătura semantică a lor?
Meditând,
A.Dama
martie 22, 2008 la 9:16 am |
Nu ştiu, dragă prietenă, cred că odată ce inima mea a trecut prin cuvintele astea, a lăsat urme, şi că alţii mă pot urma în călătoria mea. Eu ştiu exact ce am vrut să spun.
Cuvintele noastre ar trebui să repete pentru noi- la scară, desigur – ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu lucrează pentru El: desăvârşire de sine în relaţie cu sine şi cu ceilalţi.
O poţi şi asculta rostită de mine, aşa că poţi vedea dacă poate fi cântată. Încărcătura aproape magică pe care o primesc cuvintele, mai ales dublate de fondul mizical, are un dublu rost: să ascundă sensul cuvintelor pentru ascultătorul grăbit, sporindu-şi însă oferta emoţională, dar şi să-l descopere cu o nouă încărcătură aceluia cu adevărat preocupat… şi meditativ.
martie 22, 2008 la 9:48 am |
Pai, asta am sppus mereu despre poemele tale. Ca nu se pot manca decat in camaruta.
Doamne-ajuta!
martie 22, 2008 la 10:12 am |
La cat pun pe masa… aveti grija la silueta, daca tot e de mancare!
martie 22, 2008 la 11:03 am |
Daca ne-ngrasam cu poezie, nu se vede pe marimea hainelor. Deci nu-ti face griji de-astea, bucatare!!!
martie 22, 2008 la 12:58 pm |
Măcar o să le încerc mai dietetice!
martie 24, 2008 la 10:01 pm |
Aceasta poezie are melodia sa, acordul sau.
martie 25, 2008 la 7:40 am |
Sunt momente când îmi spune Domnul poeziile. Chiar şi eu mă mir atunci de ce poate ieşi… Deşi nu ar fi reuşit, dacă eu aş fi stat cu mâinile-n sân şi nu mi-aş fi acordat inima, gândueile, pricepereea şi exerciţiul de-o viaţă cu poezia şi cu El.