Trei cuie

La margini de copii uitaţi tăceri se hârjonesc,
Atât puteam, din visul lor: să mă copilăresc;
Din taină nu înţelegeam decât un basm peltic,
O mică perlă de cuvânt pe marele nimic.

Apoi a fost o seară şi a fost un zori de zi,
Înţelegeam din ce în ce mai greu ce e a fi.
În lumea florii, buburuzi de foame şi nectar,
Ne învârteam zănatici, cruzi, în viaţă iar şi iar.

Până-n târziul unui drum din care nu mai sunt
Poveşti de-ntors înspre copii, doar feţi cu păr cărunt…
Am înţeles abia atunci că basmul nu-i decât
Un ceas cu-arătătorul strâmb ce ticăie-n pământ.

Şi-am înţeles către apus că nu e răsărit,
Dacă doar vorbe ţi-au rămas din cele ce-ai iubit.
Am căutat un adevăr de fier în toate ce-s,
Şi-am înţeles că Tu din tot trei cuie Ţi-ai ales…