Altă reverie
Pe luciul lacrimii vine seara,
Eu stau pe buza fântânii şi-aştept…
Iubirea-şi pogoară alene povara
La mine în piept.
Şi e din ce în ce mai uşoară
Umbra mea de-a lungul visării,
Că văd heruvimii cum împresoară
Un capăt al zării.
Pe-acolo voi trece într-un târziu
Ofranda s-o aduc, nepătată…
Să îndrept către mare, ca un pârâu,
Apa curată
A unei priviri de care măslinul
A rodit nesecat, ca fântâna…
Doamne, roteşte-ţi în mine seninul
Şi-ntotdeauna…
jurnalul scrierii iubirii
martie 15, 2008 la 2:46 pm
Seara cand rasare prima stea, si la usa mea vin heruvimii,
Dar poate nu-i aud si nu deschid; aud doar cum bat cainii,
Si trece ‘Intotdeauna’ privindu-ma duios din capatul zarii
Cand eu ma vad Eminescu sub un tei, ori la marginea marii…
Ii multumesc - ca desi nu sunt - El nu ma da uitarii !
martie 15, 2008 la 5:26 pm
Si de n-ar fi decat dulai sa bata,
Si Eminescu nu voi fi nicicand,
Eu tot voi sti cum Domnul se desfata
Pe limba mea rostindu-Se cuvant…
martie 15, 2008 la 10:08 pm
Eu ziceam de facere de ucenici, vad ca s-a luat in serios! Pai eu nu nai scriu nimic ca nu stiu scrie in versuri!
martie 15, 2008 la 10:10 pm
si daca mai fac multe greseli o sa spun ca nici romaneste nu mai stiu scrie
martie 15, 2008 la 10:33 pm
Hei! Nu-i asa ca se intelege mai bine ce spui tu, decat ce spun eu in versuri?
E destul de ciudat sa vorbesc pe poezeşte, ma intreb cum e pentru cei care trebuie sa inteleaga…
martie 15, 2008 la 10:42 pm
Hmmm, aveti ceva din…pastorul care pune pieptul pentru … oi!
martie 15, 2008 la 11:00 pm
Macar de-ar fi asa! Piept e, slava Domnului, oi… numai ele se stiu…