Eram singur…

Eram atât de singur în odăi
Şi toţi pereţii lumii mă priveau,
Că-n lacrimi năpădeau umbrite văi
Şi malurile parcă le urau.

Eram atât de singur cum nicicând
O piatră-n orb de mare nu s-ar şti,
În colţul ei un picur ferecând
Să se ascundă, orişice-ar veni.

Eram atât de singur şi rănit
De fiecare stea, în mine-nchis,
C-atunci când ai chemat nici n-am clipit,
Prea doborât de-nsiguratul vis.

Şi ai strigat din nou şi a mijit
La răsărit un abur de chemări,
Că pentru-ntâia dată am clipit
Din inimă ca din senine zări.