Când eram copii, în vacanţele de vară, împreună cu Mimi, cu Răsvan, cu Piratu şi cu Doru, jucam ping-pong. Am mai spus eu, scosesem o uşă veche, suficient de sănătoasă şi de mare însă, pentru a ne suporta as-urile, şi o lăţisem pe câteva scaune. Apoi pocneam o biată minge cât era ziua de lungă. Mimi era fratele meu, Emanuel.
Vreţi să-l rog să ne cânte?
Nici el nu e o bilă pocnită… Când îl ascult, plâng. Este fratele meu… şi e departe acum…
Ei, şi băteam noi mingea aia până cădea aiurea şi călcam pe ea. Se deforma săraca, de nu ne mai puteam juca. Vă daţi seama ce mare dezamăgire ne încerca! Ce “oftică”…! Priveam la masa aia ca o muscă închisă-ntr-un borcan, care te priveşte mâncând… Nu mai aveam cu ce să ne jucăm!
Acum parcă se sparge o minge de ping-pong. Nu mai avem cu ce să ne jucăm. Dezamăgirea e mare…
Dar de ce vorbesc eu de bilă… Alea sunt rostogoale pocnite ping, pong, până la epuizare. Eu vorbesc de dezamăgire…
Dacă vreţi să-l mai rog pe frate-meu să cânte, spuneţi-mi.
jurnalul scrierii iubirii
VĂ MULŢUMESC!
o da lasa sa cante cat mai multe…sunt sunt cantarile cele mai faine….rasuna cerul !
Vin din negura de patimi/vin, Isus, asa cum sunt/vin cu ochii plini de lacrimi/sa ma mangai c-un cuvant/……astept sa ascult cantarea unei inimi care se intoarce si de care se bucura cerul! si nu numai cerul…
Şi eu aştept… Aştept şi cred. Şi ascult cântarea asta.
[...] să gust şi eu din frumuseţile voastre. Şi vor şi alţii. Am deschis uşa casei poeziei creştine. Deja primii oaspeţi au început să sosească. Intraţi, vă [...]
[...] Emanuel [...]