Balaam şi măgăriţa lui

Poţi bate oricât de mult la anumite porţi, porţile propriei tale case, când nu eşti acasă şi n-ai cum să-ţi deschizi! Putea Toma să vadă oricâte răni de cuie, şi coasta cea străpunsă, oricât s-o fi privit, dacă n-ar fi fost în el „Domnul meu şi Dumnezeul meu”, totul ar fi fost zadarnic.
Şi tot zadarnică, nevoinţa întru blestem a lui Balaam, căci poezia lui Dumnezeu, doar a lui bicisnică şi biciuită măgăriţă a văzut-o, iar el nici glas de neîndurare, nici strigăt de nimicire nu mai putu. Doar un vers subţirel de izbândă pentru corturile cele cu lumină pe ele, căci metafora de la Dumnezeu sminteşte meşteşugirile regilor.

Balaam cel biblic se credea călare pe situaţie, şi mai credea că situaţia nu-i decât o simplă şi încăpăţânată măgăriţă. Se înşela amarnic! Se întâmpla o mare poezie. Şi Balaamul nostru din şa fu zvârlit de un mare poet… Căci el biciuia, ignorant şi orb, însăşi clarvederea!
Nu vă obosiţi, nici nu plângeţi, dragi cititori, dacă n-aţi ajuns la toate capetele unei scrieri moderne… Poate că-i mai bine, decât să vă bateţi capul cu ea, să citiţi un text din Scriptură. Da, sigur este mai bine! Problema însă e că, dacă o facere omenească a cuvintelor nu ţi-a zis nimic, cum îţi va vorbi Cuvântul lui Dumnezeu? Dar să trecem…

Mulţi blamează (balaamează?!) scrisul creştin cu accente moderne şi postmoderne, tocmai fiindcă acesta se încăpăţânează să se oprească la vederea îngerilor, chiar pe drumul acela aşa de strâmt, că nu e loc de-ntors… Nu e nimeni, să deschidă ochii celor gata să scoată joarda şi s-o pună pe spinarea poeziei, fie condamnând-o direct, fie nepromovând-o, poate, poate, o muri de foame… Ce dacă nu-i decât măgăriţă şi nu-i dromaderă! Asta-i. Ştiţi ce-a făcut Balaam în final? A binecuvantat, aşa cum îi dăduse Domnul, o dată cu deschiderea ochilor spirituali. Ai lui şi ai măgăriţei…