Recent, încercând să-mi explice că aş fi într-un fel, creuzetul în care fierbe Cuvinte la schimb, cineva mă compara cu o “uriaşă ureche parabolică”… Sigur că m-a amuzat comparaţia. Dar mai trebuie să vă mărturisesc că, pentru mine, sintagma asta are şi o conotatie… nemăgulitoare. Şi va spun şi de ce:
Am auzit cu mult timp în urmă un banc. Se zice că lui Bulă i-a născut nevasta. Fericit şi mândru nevoie mare, el merge să vorbească cu doctorul. – Ce e doctore, băiat, fată? Nu contează, are două picioare, fotbalist îl fac!
- Păi n-are picioare… ii spune doctorul.
- Aaa, nu? Atunci dirijor, ca are maini.
- Păi…
- Nu, n-are nici maini?! Nu? Da’ cum e, domnu’ doctor?
- Păi e o ureche mare, aşa… spune doctorul.
- Manca-o-ar tata, am zis eu, o fac muzician!
- Da, mai zice doctorul, da si aia e surdă…
Aşa că dacă n-ar fi oleacă macabru bancul, tare m-ar fi amuzat comparaţia asta anatomică, mai ales că respectivul e medic. Dar oricum, tot cu gura până la… urechi m-a lăsat!
jurnalul scrierii iubirii
VĂ MULŢUMESC!
Discutam astazi cu cineva si ne minunam de urechea muzicala cu care isi compunea Beethoven simfoniile cand asurzise. E si asta o performanta care transforma lucrarea omului intr-o minune a lui Dumnezeu, nu?!
Catalin
Desigur, dragă Cătă, observaţia ta e faină! Beethoven avea muzica sădită în suflet de către Cel ce l-a întocmit, nici nu avea nevoie de auz, el auzea cu inima… Mulţi creştini nu iau seama ce loc acordă Cerului, îl instalează la amvon, în loc să-L ţină în inimă. Dacă se întâmplă ceva cu amvonul, ei şi-au pierdut credinţa… nu mai aud pe Dumnezeu… Ce se aude cu inima e adevărata muzică mântuitoare!