Când încep cuvintele să iubească

Cu un cuvânt, poate doar cu marginea lui
am lovit aerul din frunzele plopului,
i-am înconjurat verdele de câteva ori
şi cuiburile toate i le-am umplut
cu păsări multicolore, cu pui golaşi,
până s-a putut înţelege literă cu literă.

Apoi totul şuiera de sens, ca un tren
către o staţie terminus, totul vibra
în liniştea care-nsoţeşte-nţelesul.
Eu gândeam cu vocea fiecărei litere,
drept şi răspicat ca toporul care taie pădurea,
ca sabia unei nopţi dintre ani.

Până durea, aşa răscoleam împrejur,
până denumeam fiecare cotitură a umbrei
în drumul ei către inimă,
până începeam să mă îmbrac în poem,
să mă gătesc pentru nunta
la care vor vedea ei, îngerii,
pe cine au protejat în tot îndelungul…

Aşa că se însenina când atingeam cerul
cu un cuvânt, poate doar cu marginea lui.

Pe treptele inimii suia Regele,
mântuind în toate părţile
cu gesturi cosmice de cruce
ridicată în apusul incandescent.

Aşa am învaţat să stau treaz
când încep cuvintele să iubească.

(Din “Liniştea dintre două tăceri” – 2004)

English version

When the words start to love

With one word, or maybe only with its edge
I hit the air in the poplar’s leaves
and several times I surrounded its green
and all its nests I filled
with multi-colored birds, and naked baby birds
so that each letter in the alphabet could understand its neighbor.

And then, everything was whistling with meaning – like a train
heading to its final destination.
Everything was vibrating
in the silence that follows the meaning.
And I was thinking, thinking aloud
in the voice of each single letter
straight and firm like the axle which splits
the forest, like the sword of a night between years.

Until it hurt, until it hurt I rummaged around
until I named every bent of the shadow
in its way to the heart, until I was beginning
to be clothed in poem, to be dressed up
for the wedding at which they – the angels – will see,
whom they took care of all along.

So it was getting lighter when I touched the sky with a word
or maybe only with its edge. Up the heart’s stairs
the King was climbing
saving those on his right and left and front and back
with a cosmic gesture – like a cross
rising up in the incandescent sunset.
That’s how I have learned to be awake when the words
start to love.

Translated by Andreea Luncan

From “The peace between two silences” – 2004

versiunea românească

Cine te-a pus să treci puntea cu însoţitor, sfinţia ta ?

Aşa e intitulat un comentariu care m-a amuzat copios, pe care l-am găsit aici. Nu ştiu dacă acela care a dat titlul comentariului respectiv a înţeles ce inspirat e şi ce adevăr dureros acunde. M-a amuzat, dar m-a şi întristat. E adevărat, atât de adevărat… Şi nu-i aşa? Avem şi noi, pocăiţii, faliţii noştri.

Dar dincolo de orice deconspirare sunt propriile conştiinţe ale acelora care au colaborat cu răul, nu doar în faptele lor ci şi – mult mai adânc – în inima lor. Ei nu vor scăpa de jugul vinei, autodeconspirându-se doar… Până la urmă chiar s-ar putea mândri în sinea lor că au mai păcălit o dată… pe cine!?

Au invăţat să ţină ritmul. Un pas înainte, măi, şi doi înapoi. Oamenii pot să se mulţumească şi cu atât.

Că doar de-aia avem nădragi: să ni-i mai şi tragem uneori!

Locaşul individual de tragere

u pot săpa locaşul individual de tragere în apă. Sau în aer. Dar apa şi aerul pot veni peste mine.
Mulţi dintre noi îşi înghesuiesc viaţa în diverse manifestări individuale sau de grup şi afirnă sus şi tare că Îl au acolo pe Duhul lui Dumnezeu.

E adevărat că Duhul Domnului Se poate manifesta în diverse moduri. El mă poate umple, boteza, poate veni peste mine. Dar nu va intra niciodată în groapa săpată de mine. Fiindcă prin Fiinţa lui El nu poate aparţine pământului. Nici nu e o groapă individuală de tragere… nici măcar tranşeele, în războiul spiritual.

David spunea, în Psalmi 18:2: “Doamne, Tu eşti stânca mea, cetăţuia mea, izbăvitorul meu! Dumnezeule, Tu eşti stânca mea, în care mă ascund, scutul meu, tăria care mă scapă, şi întăritura mea!” preamărind victoria, nu tranşeea. Ea aparţine Cerului, niciodată pământului.

Şi este “un susur blând şi subţire”.

Regele a murit. Trăiscă Regele!

A venit pacea ca o mare… Mă bucur cu adevărat. Se poate zbura în Duhul. Sentimentul de libertate e altceva decât libertatea?

Sigur că da… Pe unii libertatea asta îi doare. Pentru că libertatea unora poate contrazice sângeros libertatea altora. Aşa se ajunge la revoluţie.

Aşa că ar trebui să ne fie milă de dictatori. Ei au o libertate contrazisă, terfelită, respinsă… Au o libertate a egoismului nemăsurat, drăcesc.

Asa e iadul: contradicţia flagrantă între lumea întunericului şi lumina lui Dumnezeu… Ar trebui să ne fie milă de iad? Nu, nu avem cum, doar de cei ce n-au apucat să-i vada furia încă.

Ce revoluţie ne poate face să scăpăm de iad? De stăpânitorul lumii acesteia?

Aceea care se chemă Hristos.

Bine ar fi să putem striga şi noi: “Regele a murit. Trăiscă Regele!”