Ce faci cu diamantul tău?

Citeam undeva acum un an sau doi că astronomii americani au descoperit o stea care este cel mai mare si mai valoros diamant descoperit până acum în Univers. Diamantul ceresc, care are un diametru de 4000 de kilometri, este situat în constelaţia Centaurus. Corpul astral este clasificat oficial drept o “pitică albă”, adică miezul unui soare stins, iar echipa de astrofizicieni americani care a descoperit diamantul glumeste şi afirmă că le-ar trebui un bijutier cu o lupă de mărimea Soarelui pentru a clasa această bijuterie.
Astronomii bănuiau de mult că piticele albe se cristalizează, dar doar de puţin timp au intrat în posesia unor echipamente care să le permită verificarea acestei ipoteze…

Nu e extraordinar? Şi dacă ne gândim bine şi încercăm să ne imaginăm infinitul lui Dumnezeu, câte asemenea pietre mai sunt! Dar cine stă să le înnumere? Pierduţi în universul nostru, înghesuiti în carapacea zilnică, între familie, slujbă, meschine plăceri şi necazuri de tot felul, uităm de marele nostru diamant, mai de preţ decât toate pietrele preţioase, pentru care Însusi Dumnezeu a plătit, uităm de propriul nostru suflet.
Hei, oameni buni, nu-i aşa că sună interesant “un diamant de patru mii de kilometri”? Dar v-aţi gândit vreodată că sufletul acesta pe care-l ducem cu noi, schimonosindu-l şi îngropându-l în noroiul înconjurător, aruncându-l în fiecare zi înainea porcilor plăcerii vinovate, biciuindu-l cu regrete, sau cu vise mincinoase, sufletul acesta care nici măcar pe bolta cerului nu se află, ci în mine şi în tine, în fiecare dintre noi, e nemăsurat mai de valoare decât toate diamantele de patru mii de kilometri?

Domnul Isus a lăsat aceste frumuseţi, iar ochii noştri, chiar dotaţi cu telescoape, nu văd mai nimic (şi când văd câte ceva, se miră!)… Când El a suferit cum numai Dumnezeu putea suferi, cu gânduri care la mintea omului nu s-au suit şi cu gemete pe care urechea noastră numai când va fi ca a Lui, le va percepe, pentru pietre a suferit? Sunt atâtea diamante în cer… Pentru diamante a lăsat El cerul? Nu pentru mine? Nu pentru tine? Nu pentru acest suflet “amărât”? Acele diamante uriaşe nu-s decât pavajul Noului Ierusalim unde S-a dus să ne pregătească loc.
Fiindcă sufletul e diamantul pe care El îl doreşte. “Fiule, dă-mi inima ta”. Acesta este diamantul nostru pe care El îl caută. Ce faci, omule, cu diamantul tău?

Dar cât ne ştim noi?

eligii de inspiraţie demonică, filozofii bizare, dogme şi mişcări „inteligente” şi impertinente oferă omului ideologii (idologii!) care să-i interzică înţelegerea propriei condiţii condamnate. Mântuiri iluzorii şi falşi mântuitori se flutură pe meterezele pavoazate ale mizeriei omeneşti. Nici unul dintre aceşti mântuitori şi nici o astfel de falsă mântuire nu au suit pe cruce. Nu au oferit lumii semnul Învierii. Braţele crucii, orizontala spaţiului şi verticala timpului, nu au îmbrăţişat pe nimeni altcineva. Numai El, cel Etern, Şi-a asumat eternitatea, eternitate de neconceput fără om, căci Dumnezeu nu poate fi conceput fără facerea din Sine. Numai El a lăsat gol golul mormântului, anulându-l. „Biruind boldul morţii…”
Crucea văzută atunci la Golgota este ea însăşi o reflectare a unei cruci cosmice, pe care ne zbatem noi toţi. De aceasta a vrut Dumnezeu să ne scape, dându-l pe Fiul Său. Mormântul din stânca de la marginea Ierusalimului, este el însuşi o reflectare al unui cosmic mormânt pregătit de înşelătorul fiinţei umane. De acesta ne-a eliberat Domnul Isus. Putem înţelege crucea? Sau facem un semn la iuţeală şi gata, înşelătorul nici nu tresare, ca un perete pe care o oglindă murdară proiectează lumina zilei? Ne putem înţelege, oare, pe noi…?

Suferinţa înviată

cazul să ne oprim puţin: în care privinţe suntem fericiţi? Dacă suntem…   Trupul nostru e mulţumit de spaţiul pe care-l descrie? Sau bolile şi moartea, chiar dacă, pentru unii, doar perspective mai mult sau mai puţin conştientizate, ne fac să ne simţim pe o cruce? Sufletul nostru, crucificat pe rememorarea timpului petrecut în compania regretelor şi a amăgirilor de tot felul, are vreo şansă de fugă?
Domnul Isus ne-a arătat atât de clar această cruce. Priviţi, strigă El în istorie, aceasta e condiţia umană: bătuţi în cuie pe coordonatele morţii. Nu vă recunoaşteţi? Apoi ne-a explicat şi încă ne explică ce se poate face: a înviat. A părăsit condiţia de prizonier. S-a eliberat din spaţiu-timp, a ieşit de sub semnul crucii şi a intrat sub semnul Învierii. El ne arată acest adevăr în El Însuşi, mereu, ca să credem. Să punem mâna în semnele suferinţelor lui, înseamnă suferinţă… Dar e o suferinţă înviată! Să mâncăm împreună cu El, înseamnă foame. Dar e o foame înviată. Să ne doară împreună cu El înseamnă Mângâietor…

Putem înţelege Crucea?

ât poate inţelege omul astăzi din patimile Cuiva care a suferit pe cruce, condamnat de propriul Său popor, acum două mii de ani, ce-şi poate el reprezenta, in mijlocul stresului modern, al avalanşei de circumstanţe care mai de care mai nenaturale şi mai acaparatoare, ne putem da seama uşor. Când uimirea, sau frica, sau perplexitatea, se manifestă printr-un simplu semn al crucii, făcut la iuţeală, între două înjurături, când şi hoţul, pregătindu-se să dea lovitura face semnul şi înjură, apoi îngână  „Doamne-ajută”, nu putem afirma că e foarte clar ce s-a întâmplat la Golgota. Ba dimpotrivă, se poate spune că lucrurile stau exact invers…  Căci simpla asumare a unor forme, nu înseamnă defel înţelegerea lor. Nici chiar colorarea acestora cu emoţii, de felul lor trecătoare, şi mai degrabă dăunătoare.
Nu doresc aici să discut oportunitatea semnului crucii. Poziţia neevanghelică a acestei practici este flagrantă. Să privim doar o clipă uriaşa, dar atât de nevăzuta (ca şi pădurea, din cauza copacilor), cruce a omenirii dintotdeauna şi de pretutindeni, conturată parcă mai clar în aceste vremuri din urmă… Această cruce sub semnul căreia ne zvârcolim clipă de clipă dospindu-ne pentru moarte, întinşi până la alienare pe cele două coordonate spaţiu-timp ale condiţiei umane, străpuşi şi ţintuiţi de cuiele păcatelor, şi, mai ales, fără perspectiva Învierii…