Ieri am plâns

Ieri am plans. Am plans tare. Am plâns pentru altcineva. Nu pe ea – ci pentru ea… Poţi sa şi plângi de ce-ţi aduci aminte, nu numai să râzi. Se zice ca “prostul râde de ce-şi aduce aminte”, dar să plângi…? Eu am plâns.
Am plâns tare, cu sentimentul ireparabilului, de când trăiam fără Dumnezeu n-am mai plâns aşa şi nu am mai chemat… Am plâns pentru ea înaintea Domnului. E o femeie fără Dumnezeu, iar dragostea e o chestie care trăieşte (şi moare) şi care vrea să vorbească lui Dumnezeu în locul altuia. Am plâns ca să-L înduioşez pe El, de parcă era nevoie. Vă daţi seama cum a plâns Domnul, din dragoste pentru noi? Şi era Dumnezeu!Dumnezeu care Se ruga lui Dumnezeu care abia aşteaptă să asculte rugăciunea! Ce uragan de rugă era acolo!

Cei care cunosc situaţia, îşi vor da seama despre cine e vorba. Celorlaţi le voi spune: fosta soţie, care m-a părăsit. A divorţat fiindcă nu concepea că ar putea ea avea grijă de un om bolnav, pe jumătate paralizat, de un om cu nevoi speciale, mai mult, un om cu o credinţă diferită şi cu convingerea că, atâta timp cât Hristos este capul bărbatului şi înţelepciunea lui într-o familie, chiar dacă acest bărbat e suferind fizic, poate cu atât mai mult, el trebuie să se supuna lui Hristos şi rămâne capul nevestei lui şi autoritatea imediată în familie cât trăieşte. Că ăsta e rolul lăsat de Dumnezeu bărbatului.
Ieri a sunat plângând. Nu are importanţă de ce. Sau are pentru ea. Şi plângea. Plângea de disperare. Mi-am amintit cât de prăpastie fără fund, cât de genune întunecată, cât de iad poate fi disperarea fără pocăinţă… Şi am plâns.