Fântâna lui Iacov

Alene, pe drumul plin de praf. Alene, către Fântâna lui Iacov. Încă o găleată. Şi azi, tradiţia de toate zilele. Căci fântâna veche şi atât de preţuită, colindată generaţie de generaţie, are o istorie îndelungată… A astâmpărat setea, mereu a astâmpărat setea oricui a căutat alinarea apelor din ea. Bun sau rău, curat sau necurat, femeie, bărbat, copil, cu turme sau fără, urmărit sau urmăritor, s-au oprit să bea. Să se odihnească măcar o clipă. Lângă Sihar, la poalele muntelui, în blamata Samarie. Cine a spus că tradiţia e inutilă? Că Fântâna lui Iacov n-are apă? În fiecare seară femeile cetăţii vin, cu copii după ele, cu găleţile lor, să şi le umple… E şi El acolo. Nu ca să bea, doar ca să se odihneasca.
“Dar nu satură sufletul.” i-a zis…