Predestinare sau liber arbitru?

Fiinţa e veşnică. Ideea de fiinţă umană aparţine lui Dumnezeu şi nu poate fi altfel. Fiinţa mea a existat în planul lui Dumnezeu înainte de întemeierea lumii (Efeseni 1:4)
În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca element conlucrător în vederea îndeplinirii acestui plan. Realitatea materială a fiinţei mele a prins contur odată cu naşterea mea. Atunci au început să mi se întâmple, în mod real şi personal, raporturile cu lumea marterială. Dar aşa cum existăm – la modul virtual, ca idee, în mintea părinţilor noştri, înainte încă de a fi concepuţi, atunci când s-au hotărât să se căsătorească şi să aibă copii, aşa existam în mintea lui Dumnezeu, înainte de întemeierea lumii. Normal că ne ştia! Numai că El gândeşte cu fiinţe. Le lasă libertatea să se întâmple şi să aleaga ele însele cui vor să slujească, atunci când conjunctura cauzelor şi efectelor “întâmplătoare” le generează, în cadrul însă al Legilor imuabile ale Creaţiei Sale. Aşa vad eu raportul predestinare-liber arbitru în Scriptură…