Tot respectu’ pentru Respectivu’

Azi l-am sunat pe domnu Respectivu’, ştab pe la USR (Uniunea Scriitorilor).
- Domnule, sunt Cutare.

Şi gata… O avalanşă de cuvinte se răsturna prin receptor, nici scuze, nici explicaţii, ceva ce încerca să mi se impună, să ma controleze, să mă dirijeze, în final, spre penitenţa nevinovatului cerşetor înaintea sacului cu galbeni. Că “noi avem dosarul, scrieţi excelent, va intra în toamnă, cu siguranţă, au plecat acum cei cu mai multă vechime, indiscutabil, desigur şi neapărat, al dvs. urmează…”
- Bine, dar data cererii aţi văzut-o? E din 2004…
- Unele dosare ajung târziu, scrieţi bine, am şi publicat ceva acum câtva timp, cred că Ăla sau Ălălalt, scriitori cu nume şi vechime, v-ar da recomandări serioase, măcar una…
- Bine, dar deja am patru, iar regulile cer trei, parcă… Nu mă pot deplasa, sunt handicapat fizic. Şi pe deasupra, nu-mi place să mă vâr pe gât oamenilor, stau în banca mea.
-A, da, ştiu, sunteţi preot… N-am ştiut amănunte. Daţi-mi numărul de telefon, vă caut eu, indiscutabil, desigur şi neapărat…
-Nu, nu sunt preot cum credeţi dumneavoastră, sunt creştin. Am făcut ceva teologie baptistă, dar n-am putut profesa niciodată datorită bolii. Faceţi ceva cu dosarul ăla?
-Indi…
-…scutabil, desigur şi neapărat!
-Sunteţi pensionar de boală…
-Da.
-Bine, vă caut eu.

Şi gata… A, uitasem să vă spun, dragi cititori, că membrii USR primesc pensie de la stat, ca toată lumea.