Taina primilor paşi (6)

Veneau amăgirile. Se ştia în şcoală că eram un ciudat… Şi aveam un obicei zgomotos: oftam în timpul orelor. Oftam mereu. Parcă-l aud pe profesorul de matematică: “Ce-ai, Mărule, iar oftezi?” Aşa îmi zicea, “Mărul”… Mă trimiseseră ca reprezentant al şcolii la înfiinţarea unui crenaclu literar al pionierilor, undeva, într-o sală a teatrului. M-am ascuns cât puteam mai bine, în sala aia, dar mă simţeam tare important… Numai eu şi încă o fată din şcoala noastră. Şi culmea! Era sigura fată care-mi plăcea, din şcoală! La şcoală se făcuse, de asemenea, un cenaclu literar al elevilor, iar eu eram cel mai bun. Sau aşa îmi plăcea să cred. Apăruse şi un reportaj despre cenaclul nostru în revista “Cutezătorii”, cu poze… Tare eram frumuşel! Cu o cămaşă albă impecabilă, şi cu pulover verde, ca ochii… Mă admiram acolo, încântat de ideea că mă admirau şi alţii. Îmi plăceau prăjiturelele de genul ăsta, iar Satana e cofetar şef!
Apăruseră nişte antologii din versurile copiilor şi acolo îmi apăruseră primele texte publicate. Una dintre aceste antologii se chema “Zbor alb”. Era prin 1968, ori 1969, nu mai ştiu. Acasă mă rugam “fereşte-mă de cel rău”, iar acolo mă înghesuiam în braţele lui. Dulce mai era gâdilarea mândriei! Aşa începea căderea mea, acolo începea… Inconştienta jucare cu păcatul avea să rodească. Dar şi şcoala de poezie care erau cenaclurile, avea să dea roade…